„Găseşte-L pe Dumnezeu şi găseşte-te pe tine”

Relaţia mea cu doamna Lidia Stăniloae a fost ca un ritual atât de frumos, încât nu-i concepeam sfârşitul, deşi el ne însoţeşte ca o umbră fără să ştim ceasul când se furişează undeva într-un viitor indefinit. Era un ritual al „bucuriei de a fi împreună” şi aşteptam ceasul venirii lui ca pe o sărbătoare. Dacă ceasul era, cum se mai întâmpla uneori, pe neanunţate, bucuria era mai mare. Întrebam cu speranţă: „De unde vorbiţi?” Când eram în ţară, ne propuneam o întâlnire şi atunci îmi părea că eram cu toţii împreună şi chiar eram câtă vreme cei care sunt în inimile noastre, chiar de nu mai sunt, continuă să ne însoţească. Şi totuşi…, în ultima vreme, doamna Lidia Stăniloae parcă presimţea apropierea umbrei veşniciei şi spunea că nu ştie dacă va mai veni curând. Nu luam în seamă spusele cu gust de „rămas bun”, crezând că asta era suficient ca astfel sfârşitul să nu vină pur şi simplu. Vestea plecării la Domnul a venit însă nepăsătoare faţă de dorurile şi speranţele noastre, care aduceau viitorul mai aproape şi dădeau consistenţă realului, aşteptării convertite în promisiuni bătând la poarta împlinirii. Vestea plecării sale la Domnul m-a uluit şi, cum facem mulţi, mi-a venit a spune: „Nu se poate!”. Cuvintele ascund în ele firul veşniciei care nu ţine seama de locul anume unde omul se află ca un însemn de nobleţe. Da, omul este semnul de nobleţe al veşniciei fără de care ar fi ca şi cum nu este. Acum, când doamna Lidia a plecat la părinţii şi strămoşii săi, ne rămâne să spunem cu Micul Prinţ: „Iar după ce-ţi va fi trecut durerea, durerea totdeauna trece, vei fi fericit că ne-am cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni…”

Nechemate, vin şiruri de amintiri, care se alcătuiesc într-o unitate plină de farmecul a tot ceea ce, spunându-ne, a rămas nespus, dar trăit în preajma părintelui Stăniloae de parcă îl aud: „Să ne rugăm”. Între ele bucuria care umplea casa când se apropia venirea domniei sale, trăită atât de armonios de părintele Dumitru şi doamna Maria. Părintele era cu o discreţie unică mândru de tot ce realizase fiica sa, dar îndeosebi de poezia în care şi-a împlinit personalitatea. Asta pentru că vedea poezia fiicei sale purtând „dulcea povară” a pregătirii ştiinţifice, teologice şi, mai ales, a trăirii creştine. Aşa a părut şi studiul care i-a prefaţat volumul. În lucrarea cu titlul semnificativ „Lumina faptei din lumina cuvântului”, Lidia Stăniloae mărturiseşte cum, odată, părintele a întrebat-o: „Crezi în Dumnezeu?” şi tot sfinţia sa a răspuns: „Dacă da, atunci concentrează-ţi credinţa prin răbdare şi convingere că, până la urmă, El te va ajuta. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Găseşte-L (pe Dumnezeu – s.n.) şi găseşte-te pe tine. Cu trudă şi cu efort. Viaţa, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi, creştinii, e efort, ascensiune, ca un drum de munte în care nu există decât un sens – în sus. Fără efort şi nădejde nu se poate.”

Lidia Stăniloae s-a arătat vrednică de sfaturile date de părintele său ca moştenire, chiar dacă viaţa i-a pus în cale pietre de poticnire, care poate i-au încetinit ascensiunea, dar nu au oprit-o. A studiat, între 1951 și 1955, Facultatea de Fizică, unde l-a avut profesor pe marele Horia Hulubei; diploma şi-a luat-o cu o temă de fisiune nucleară, apreciată ca prima abordare de acest fel din ţara noastră. Un timp, a fost cercetător la Institutul de Fizică Atomică până în anul 1958, când părintele Dumitru a fost arestat şi dumneaei exmatriculată; destin nedrept şi amar împărtăşit de toţi copiii deţinuţilor politici. Suntem datori să spunem că acel an a fost unul în care Securitatea a făcut masive arestări, decapitând practic elita culturală şi morală a poporului nostru. În acel an se căsătoreşte şi are un fiu, pe Dumitraş Horia Ionescu, la care părintele ţinea în mod deosebit. Din 1961, Lidia Stăniloae este profesor de fizică la Grupul Şcolar de Chimie Alimentară din Bucureşti.

Poate că tocmai necazurile au făcut să-şi descopere şi cultive talentul poetic care avea s-o individualizeze în lumea intelectuală românească. Cu vrednicie a înmulţit şi aceşti „talanţi”, publicând, prin ani, volumele „Versuri”, „Munţii” şi „Locul în care aştepţi”, traducând din limba germană „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” a lui Rainer Maria Rilke şi un volum din versurile poetei Hilde Domin. În 1984, emigrează în Germania împreună cu fiul său, îşi desfăşoară activitatea la Universitatea din Freiburg şi susţine numeroase conferinţe. Când, după 1989, s-a putut veni mai uşor în ţară, a făcut-o ca într-o revenire la firescul de a fi cu părinţii, rudele şi prietenii. Acel „firesc” despre care Eminescu scria: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Sufletul i-a rămas în România, unde, în 1991, publică romanul „Raiul inocenţilor”, apărut la Editura Cartea Românească şi reeditat la Editura Humanitas, iar în anul 2000, lucrarea cu titlul emblematic „Lumina faptei din lumina cuvântului”. A continuat cu volumul de versuri „Întâlnire cu Dumnezeu”, care conține un studiu introductiv semnat de părintele Dumitru. În 2006, publică romanul istoric „Zäbringerblut”, bine primit de cititori şi critici, în care acţiunea gravitează în jurul oraşului Freiburg, înfiinţat în anul 1120. În sfârşit, „Memoriile unui fugar” publicate la Editura Humanitas, un „rămas bun” pentru toţi care, cunoscând-o, au apreciat-o ca o vrednică fiică a celui mai mare teolog ortodox din secolul XX.

Acum, când totul e duioasă amintire, îl rugăm pe Dumnezeu să-i aşeze sufletul în neînserata lumină a iubirii Sale nemărginite.

Elena Solunca Moise

Sursa: ziarullumina.ro