„O Biserică vie înseamnă o comunitate vie” – Preasfinţitul Macarie, episcopul Europei de Nord

„Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem Lumina cea cerească”, spunea una din conştiinţele mărturisitoare ale Bisericii, Părintele Gheorghe Calciu. Cu această înţelegere, a nevoii vitale de apartenenţă la o familie duhovnicească pentru supravieţuirea în lumea tot mai ostilă creştinilor de astăzi, l-am căutat pe Preasfinţitul Macarie, episcopul român al țărilor scandinave, cunoscând lucrarea sa jertfelnică de păstor de suflete în diasporă şi dorind să ne împărtăşească din experienţa sa comunitară. (R.H.)

– Preasfinţia voastră, care este rolul vieţuirii, asumării existenţei într-o obşte de tip parohial pentru devenirea duhovnicească a creştinului?

– Rolul vieţuirii în parohie ar trebui să fie acelaşi dintotdeauna: experienţa vieţii întru Hristos. Vedeţi, societatea creştină nu a fost niciodată o societate individualistă. Creştinul simte nevoia de a se completa şi prin celălalt şi, dacă simte această nevoie, caută tot timpul să împlinească poruncile Mântuitorului. Aceste porunci sunt încununate de legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Şi acestea două, iubirea față de Dumnezeu şi faţă de semeni, sunt cele două modalități prin care un creştin autentic niciodată nu ajunge autosuficient în desăvârşirea sa duhovnicească, în creşterea sa duhovnicească, în unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Aşa putem trăi practic, concret credinţa noastră, iar testarea concretă a credinţei noastre nu se dă altundeva decât în obşte. Când suntem în izolare, trăim de multe ori în închipuire de sine. Atunci când suntem singuri, suntem poate uneori mai smeriţi, mai evlavioşi, ne înfrânăm mai mult şi credem că ne rugăm mai fierbinte – credem, ne închipuim că facem aceste lucruri. Dar când ieşim din casă şi ne întâlnim cu fratele nostru, cu sora noastră, cu cel de lângă noi, ne vin de cele mai multe ori gânduri de judecată, de superioritate, de neastâmpăr, de lipsă de răbdare, chiar în biserică, la rugăciune. De multe ori, din nefericire, nu ne convine că suntem în obște. Aceasta înseamnă o împrăştiere lăuntrică la rugăciunea în comun, care ar trebui să ne unească mai mult. Aşa cum se bucură Hristos că suntem împreună, noi, mădularele Trupului Său tainic, aşa trebuie să ne bucurăm şi noi că suntem laolaltă în Hristos, şi cât de minunat este atunci când nu mai este loc să arunci un ac între credincioşi, înaintea Dumnezeiescului Jertfelnic!

Trebuie să ne bucurăm neîncetat atunci când suntem împreună, când se verifică răbdarea, smerenia şi dragostea noastră, fie în obştea credincioşilor din parohie, fie în obştea vieţuitorilor din mănăstire. Cred că aceasta este cea mai mare virtute pe care o putem dobândi: să ne iubim, să ne înţelegem şi să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, fiecare cu lipsurile lui, cu neputinţele lui. Aceasta este adevărata dragoste întru răbdarea pe care trebuie să o avem unii cu alţii într-o obşte – fie parohială, fie monahală.

„Familia de familii”

– Care este rolul preotului, dar şi al fiecărui membru din comunitate pentru a întări această comuniune dintre fraţi?

– Relaţia între preot şi enoriaşi trebuie să fie una vie, să fie una ca de familie, să fie o relaţie paterno-filială. Aşa cum e familia mică, aşa trebuie să fie şi familia mare. Mie îmi place să spun că parohia sau comunitatea euharistică este „familia de familii” a credincioşilor iar relaţia dintre slujitorul altarului şi enoriaşi trebuie să fie o relaţie de folos duhovnicesc. Termenii de „părinte” şi „mamă”, de „frate” şi „soră”, de „fiu” şi „fiică” în comunitatea euharistică nu trebuie să rămână la nivel formal, ci să capete conţinut. Enoriaşii sunt sufletele încredinţate de Dumnezeu unui păstor, iar acest păstor va da seama de fiecare dintre ele înaintea Tronului Judecății.

– Cât de important este să cunoaştem problemele celor de lângă noi, să ne implicăm în problemele fratelui din comunitatea din care facem parte?

– Vedeţi, întotdeauna când cineva este în nevoie te gândeşti că este Hristos, Care, în chip tainic, e prezent în cel de lângă noi şi ne cere ajutorul. Atunci, dacă suntem conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, sigur că suntem cu multă osârdie, iubire și grijă alături de cel care are nevoie de sprijin.

Aseară a trecut la cele veşnice un tânăr ajuns în Norvegia – i-a recidivat cancerul şi în câteva zile a plecat la cele veşnice. L-am însoţit cu toţii, atât noi, slujitorii altarului, cât şi credincioşii. A avut marele dar ca, în spitalul din Oslo, la căpătâiul său să fie preotul chiar în momentul în care şi-a încredinţat sufletul în braţele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ne-am solidarizat, i-am fost aproape şi acum ne pregătim să strămutăm trupul lui neînsufleţit în ţară, pentru a fi aşezat în „casa de lut” a strămoşilor, în ţărâna sfântă a cimitirului de acasă. Iată, ne-am solidarizat cu toţii, fiind conştienţi că Hristos ne cere ajutorul prin cel de lângă noi, în care suferă în chip tainic – suferă în cel aflat pe patul spitalului sau în temniță, suferă în cel aflat în singurătate, suferă în cel care este departe de adevăr, aşteptând cu multă dragoste şi răbdare ca să Își facă sălaș în inima sa.

„Ce mare şansă, să fie atât de aproape unii de alţii!”

– Vizitaţi des parohiile şi din ţară, şi din peninsula scandinavă. Ce vă bucură cel mai mult şi ce vă întristează cel mai mult în viaţa de parohie?

– Mă bucură cel mai mult oamenii care Îl caută pe Mântuitorul Iisus Hristos şi care caută Biserica Lui, care caută să se desăvârşească. Aici, în diaspora, mă bucură faptul că, în ciuda dificultăţilor şi a distanţelor de sute de kilometri uneori, oamenii vin cu multă râvnă, cu multă osârdie la biserică şi participă la sfintele slujbe. Mă întristează, însă, faptul că în diasporă, dar şi în ţară, oamenii sunt de multe ori copleşiţi de greutăţile vieţii, sunt vlăguiţi, sunt risipiţi fizic. Aici, în diaspora scandinavă, oamenii sunt geografic îndepărtați unul de altul şi de altarul euharistic, şi e foarte greu să îi aduni pe credincioşi, e foarte greu să menţii o viaţă parohială în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta mă întristează foarte mult şi, sigur, trebuie să avem multă dragoste şi grijă părintească și frățească.

Uneori îi simt pe unii dintre credincioși atât de epuizaţi la finalul unei Liturghii, încât, chiar dacă aş dori să le vorbesc mult mai mult în cuvântul de învăţătură, țin să îmi concentrez mesajul, ca să ne găsim timp de a purta un dialog de la inimă la inimă. Îmi doresc să vorbesc fiecăruia în parte, să îl îmbrățișez, să îl strâng la inima mea pe fiecare, ascultându-i necazul, durerea, dar și bucuriile. După Liturghie, rămân în camera pentru spovedanii cu toți cei care doresc să mă întâlnească, să primească o povață, așezându-mi omoforul și mâinile binecuvântătoare pe care mi le împrumută Hristos, Marele Arhiereu, pe creștetul fiecăruia, rostind o rugăciune pentru ajutorul, întărirea și mângâierea lui.

Unii dintre credincioși nu reușesc să rămână pentru dialog și îndrumare datorită faptului că vin de la mari distanţe, purtând pe brațe copilaşii lor. Sunt presați din cauza oboselii și fragilităţii copilașilor să plece mai repede spre casele lor, fără să poată participa la programele duhovnicești și întâlnirile de după slujbă. Şi atunci ce pot face mai mult decât să îi cercetez în următoarele zile, atunci când sunt mai disponibili, mai ales în după-amiezile și serile după ce ies de la locul de muncă.

În România sunt foarte întristat de faptul că oamenii nu îşi dau seama cât de mare şansă au să aibă atât de aproape preotul, biserica şi pe ei înşişi, să fie atât de aproape unii de alţii. Aceasta este o mare şansă şi mă întristează că nu este valorificată la maxim această şansă, de a avea biserica deschisă neîncetat, de a-l avea pe preot neîncetat alături şi de a fi alături de atâţia oameni buni și râvnitori în lucrarea duhovnicească.

„Ducem casa în biserică și biserica în casă”

– Preasfinţite, vin la biserică oameni care încearcă să Îl găsească pe Hristos. Cum pot fi ţinuţi aceşti oameni, despre care spuneaţi că sunt la început de drum, în Biserică, aproape de Hristos?

– Oamenii nu pot fi ţinuţi în Biserică, aproape de Hristos, dacă ei înşişi nu-şi doresc să fie ţinuţi aproape de Hristos. O Biserică vie înseamnă o comunitate vie, care doreşte să fie împreună cu Hristos. De aceea este foarte importantă renaşterea vieţii parohiale, fiindcă parohia te poate ajuta să supravieţuieşti în lume ca creştin – desigur, dacă doreşti să fii creştin, pentru că cel care doreşte să fie creştin este cel care doreşte să fie cu Hristos. În comuniune cu Hristos într-o parohie adevărată devii tu însuţi o biserică vie, adică toate sarcinile, toate necazurile, toate bucuriile le împărtăşeşti în comuniune fraternă.

Noi, aici în diaspora, ducem casa în biserică și biserica în casă. Eu însumi, aproape zilnic, vizitez familiile enoriașilor, seara, când li se încheie programul de muncă. Le săvârșesc o sfeștanie și rămânem în dialog duhovnicesc, uneori, până la ore târzii din noapte. Fiecare întâlnire este un început bun. De curând am vizitat lângă Oslo o familie de tineri medici. Soția a fost vindecată de Hristos, în chip minunat, de cancer. Atunci când s-a îmbolnăvit am spovedit-o, s-a împărtășit și a rămas ancorată adânc în viața liturgică. Cu soțul ei a fost nițel mai greu, însă după o găzduire a mea în casa lor, Hristos a lucrat în chip minunat, așa cum numai El poate să lucreze. Și soțul s-a spovedit și a început să participe la fiecare Liturghie. Desigur, atunci când vizitele mele în comunități sunt mai scurte, mă opresc în primul rând la cei suferinzi din spital și la cei neputincioși de la domiciliu, care nu pot să se deplaseze, însă și la mamele lăuze, pentru molitfele din zilele după naștere…

„Oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos…”

– Cum să facem să ajungem fiecare dintre noi biserici vii?

– Să fim permanent în relaţie cu Hristos. Să simţim din toată inima că viaţa noastră nu mai este viaţa noastră, ci este viaţa lui Hristos, într-o viaţă obştească. Mai întâi de toate, comunitatea trebuie să devină o biserică vie, în care creştinii trebuie să fie deplin angajaţi în viaţa în Hristos, nu doar să socializeze superficial. Nu e suficient ca parohia să devină doar o micro-societate, ci parohia trebuie să devină o comunitate care să trăiască firesc și plenar viața în Hristos.

Unde avem oameni care Îl caută pe Hristos, acolo găsim şi bisericile vii. Parohia ar trebui să fie acel loc unde creștinul învață, treptat, ce este dragostea adevărată. Pentru că doar așa putem avea parte de o dragoste reală, „dreasă cu sare”, și nu de una teoretică, necercată. Cultivarea dragostei se face prin cultivarea prieteniilor duhovnicești, a sensibilității față de celălalt, mai ales a celuilalt care se află în nevoie, a răbdării și asumării crucii noastre de zi cu zi. Dragostea se învață, se deprinde, din aproape în aproape, mai întâi cu cei ai casei tale, apoi cu prietenii, extinzând cercul, lărgindu-ne, treptat, inimile noastre.

Vă pot mărturisi din experienţa pe care o am aici, în Scandinavia: gândiţi-vă că, în urmă cu nouă ani, în Danemarca și în Norvegia nu era nici o parohie românească. După ce am ajuns ca păstor pe aceste meleaguri umbroase, am ieşit în căutarea „oilor rătăcite”, întemeind și în Suedia noi parohii. Ne-am dorit și sper că am reușit să devină biserici vii. Aceasta a fost lucrarea mea şi a fraţilor preoţi, pe care i-am chemat ca să îi putem ajuta pe oameni să dorească să crească și să se desăvârşească în Hristos şi în Biserică. Să Îl caute şi să Îl dorească pe Hristos. Oamenii care nu Îl caută şi nu Îl doresc pe Hristos nu îşi pot justifica apartenenţa la o parohie, la Biserică.

Biserica vie este biserica formată din oameni care Îl doresc, Îl caută şi Îl primesc pe Hristos, care se spovedesc de păcate, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, cu dorul arzător de a se întâlni și uni neîncetat cu Mirele Bisericii în Liturghie. De acest dor mistuitor ne alinăm aici în Biserică, cu nădejdea alinării depline în Împărăţia Cerurilor.

„Simţim ajutorul grabnic al harului”

– Ce rol are rugăciunea în comun făcută pentru aproapele?

– Sunt mai multe programe colective de rugăciune. Unul dintre acestea se numeşte „Candela”, în care mai multe persoane, uneori chiar sute, se angajează ca fiecare să se roage Domnului, pomenind înaintea Sa mai multe nume înscrise pe o listă. Se pregăteşte un pomelnic, iar fiecare se străduiește, prin rotație, să se roage două-trei ore în zi sau în noapte și să-i pomenească pe cei aflați pe lista comună, astfel ca programul rugăciunii să fie neîntrerupt, după rânduiala de odinioară a monahilor akimiți, a celor care înălțau rugăciuni continuu, organizați pe cete, dorind să imite cetele îngerești care neîncetat aduc doxologie Preamilostivului Dumnezeu.

Şi eu m-am înscris şi mă înscriu în aceste programe de rugăciuni obşteşti. Este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, şi simţim ajutorul grabnic al harului Său, atât pentru noi, cei care ne rugăm, cât şi pentru cei pentru care ne rugăm.

Rugăciunea în comun, desigur, se desăvârșește prin Taina Liturghiei şi prin celelalte slujbe care se săvârşesc în biserică, însă e foarte important să ne mobilizăm împreună la rugăciune pentru nevoi concrete. Am constatat că mulţi dintre cei pe care i-am pomenit au fost mai bine, şi-au revenit întrucâtva şi unii chiar au devenit membri activi în Biserică. Nu mai zic de cei aflaţi în suferinţă, în nevoie, în neputinţă. Spre cei bolnavi Dumnezeu s-a milostivit şi i-a întărit, şi fiecare a învăţat câte ceva. Unii mai puţin, însă alţii au învăţat foarte mult din taina suferinţei.

 „Ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului”

 – Ne-aţi vorbit despre rugăciunea în comun. Vorbiţi-ne, vă rog şi despre faptele bune făcute în comun, despre implicarea în viaţa Bisericii. Cum îi ajută pe creştini implicarea concretă în viaţa de parohie?

– Această angajare în viaţa de parohie consolidează viaţa duhovnicească şi viaţa pastorală în comunitate, şi fiecăruia îi dă sentimentul acesta important şi adânc al apartenenţei la comunitate. Noi înşine ne dăm toată silinţa să organizăm mai multe activităţi misionare sociale şi duhovniceşti prin vizitele la cei însinguraţi, la cei din închisori, prin pelerinajele la locurile sfinte ale Ortodoxiei.

Chiar acum, de Paşti, în Săptămâna Luminată, organizăm un pelerinaj cu mai multe opriri la altarele euharistice și la salba icoanelor Maicii Domnului așezate în bisericile ortodoxe româneşti din episcopia noastră, a Europei de Nord, urmând ca la final să ne adunăm cu cetele de pelerini dreptmăritori din țările scandinave la Centrul Episcopal din Stockholm, unde vom săvârși mai multe privegheri.

Pelerinajele şi activităţile duhovnicești aduc oamenii la credinţă și îi întăresc în credință. În urmă cu câţiva ani am fost la Locurile Sfinte şi mă tot gândeam de ce o doamnă este tot timpul reticentă. Nu ştiam prea multe despre această doamnă din Norvegia, dar am înconjurat-o tot timpul cu dragoste și blândețe. În cele din urmă am aflat că nu a primit în pruncie Taina Botezului. A crescut într-o familie influenţată de cultele neoprotestante şi era nebotezată. În Cetatea Sfântă ea însăşi a cerut cu toată bucuria Taina Botezului. Am botezat-o imediat în biserica din Ierusalim, așa cum la râul Iordanului un grup de africani nebotezați ne-au cerut să îi botezăm și i-am botezat.

„Eu sunt slujitorul, nu șeful”

– În vremurile noastre, ale împrăştierii, ale fărâmiţării în multe informaţii, cum vedeţi că ar trebui să fie calea creştinului?

– Sigur că atunci când privim la Hristos, toate trepidaţiile din jurul nostru nu ne pot îndepărta de Domnul Strălucirilor, însă avem mare nevoie de un Părinte duhovnicesc care ne poate ajuta să ne schimbăm și să ne întărim sufleteşte. Întâlnirea cu un om duhovnicesc întotdeauna schimbă şi modelează sufletele, şi avem atâtea mărturii ale vremurilor noastre, ale unor oameni aflați departe de Hristos care au întâlnit oameni duhovniceşti, mireni dar și slujitori ai altarului, care i-au adus la Hristos. Atunci, când dobândeşti pacea, cum spunea Sfântul Serafim din Sarov, mii se vor mântui în jurul tău. E foarte important să dobândim pacea inimii noastre.

Trebuie, însă, să avem grijă să nu idealizăm niciodată nici parohia şi nici mănăstirea. Cel care se duce la mănăstire, dacă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu şi caută celelalte lucruri concrete, se poate sminti. Aşa cum şi cel care are aşteptări nerealiste de la parohie se poate sminti. Şi la biserică dacă mergi, şi nu Îl cauţi pe Hristos şi îl cauţi pe cel de lângă tine, te poţi sminti foarte uşor judecându-i pe cei din jurul tău foarte aspru.

În primul rând, parohia, cred eu, nu ar trebui să devină o „şcoală a vedetelor”, ci ar trebui să devină un atelier al frățietăţii. După cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, „cel care doreşte să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”, aşa trebuie să fie şi într-o parohie, într-o comunitate: cine este mai mare este cel care ştie şi ajunge să îi slujească pe cei mai mulţi, să îi slujească intens pe ceilalţi. Iar acest lucru poate să inspire, poate să îi ajute pe alţii care sunt mai slabi, care se poticnesc, care au nevoie de slujire.

În desele mele călătorii cu avionul trec prin filtrele de control din aeroporturi. Eram la Copenhaga, treceam prin filtrul de control însoţit de ceata de fraţi preoţi şi diaconi, veneam de la o slujire, şi gardianul care era la control şi-a dat seama că eram cumva „liderul” grupului – observând, probabil, grija pe care o aveau ceilalţi, deşi însemnul meu pe piept era o cruce simplă, nu purtam altceva – şi mi-a spus pe un ton foarte oficial: „You are the boss”, „Dumneavoastră sunteţi şeful”. I-am dat un răspuns evanghelic, surprins de constatarea lui: „Eu sunt slujitorul, nu șeful” – cel dintâi dintre slujitori, care îi slujește și le spală celorlalți picioarele. A urmat un dialog care cred că l-a ajutat întrucâtva pe acest om să înţeleagă care este rolul nostru într-o comunitate – acela de a fi slujitor, de a ne sluji unii pe alţii. De aceea zic că o comunitate euharistică nu trebuie să devină o „şcoală a vedetelor”, ci un atelier al frăţietăţii.

„O viaţă ancorată deplin în Hristos”

– Să stăm cu ochii în lume şi cu rugăciunea către Dumnezeu, sau să nu ne mai uităm deloc către lume, pentru a nu ne sminti?

– Nu știu cum am putea reuși să nu ne uităm deloc spre lume. Oricât am încerca, astăzi, lumea vine după noi, cu solicitările sale epuizante, acaparatoare, manipulatorii. Avem nevoie de un „tampon”, de un „filtru protector”, care să ne ajute să ne păstrăm umanitatea întru Hristos. Calea creștinului cred că trebuie să fie cea a pregătirii pentru Împărăția Cerurilor. Într-un fel sau altul, creștinul trebuie să anticipeze această Împărăție în viața sa, ceea ce înseamnă a contrapune lumii și duhului lumesc lumea lui Dumnezeu – Împărăția – și Duhul cel Sfânt. Calea creștinului este un război nevăzut neîncetat între tentațiile lumii acesteia și lumii de dincolo… Iar acest război nu poate fi tranșat simplist, nu există soluții, trebuie purtat până la capăt, cu „armele luminii”, conștienți că e un război împotriva duhurilor răutății.

Cu riscul de a repeta, o viață parohială reală este de un mare ajutor în ferirea de capcanele bombardamentului informațional din zilele noastre, care se bazează tocmai pe starea de izolare socială a individului, pentru a-l face prizonier diferitelor agende. Nu orice fel de viață comunitară, însă, ci una ancorată deplin în Hristos. Altfel, simpla apartenență la o comunitate nu garantează protecția. Colectivele greșesc și ele, iar atunci presiunea asupra individului spre conformare e foarte mare.

„Rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos”

– Urcăm spre Înviere. Cum să păstrăm în suflet cât mai mult bucuria Învierii?

– Bucuria Învierii a venit după durerile Golgotei, după suferinţele Golgotei. Putem păstra, putem zăvorî această bucurie a Învierii în inima noastră doar dacă nu părăsim drumul dureros al Golgotei, al răstignirii. Trebuie să rămânem pe calea Crucii. Mântuitorul Iisus Hristos nu S-a abătut nici o clipă de pe calea Crucii. A suferit toate durerile şi toate umilinţele urcând Golgota spre Cruce, apoi S-a urcat pe Cruce. La rândul nostru, ne purtăm asemenea Domnului Crucea, apoi ne urcăm pe ea. De pe această Cruce noi nu ne mai putem coborî, chiar dacă suntem ispitiţi, chiar dacă suntem umiliţi, chiar dacă suntem denigraţi, chiar dacă suntem loviţi și chinuiți, suferind asemenea Celui Răstignit. Dacă rămânem până la sfârşit pe drumul dureros al Golgotei, urcându-ne pe Cruce şi rămânând pe Cruce, vom învia împreună cu Hristos, dobândind bucuria Învierii, bucuria biruinţei.

– La final, vă rog să transmiteţi un gând, o binecuvântare cititorilor noştri.

– Vorbind de Cruce și Înviere, cu mare bucurie, emoție și dor împărtășesc cititorilor binecuvântarea bunicii mele printr-o rugăciune populară închinată Sfintei Cruci, pe care învățat-o de la buna mea, sau tâna mea, Parascheva – bunicii, la noi, în zona mea natală, a Văilor Țibleșului din județul Bistrița-Năsăud, i se spune „tâna” (de la bătrâna). Așadar, buna mea, tâna mea Parascheva, ca multe alte bătrâne ale vechiului sat, nu știa carte, însă Îl căuta pe Domnul cu propriile sale cuvinte, fiind înaintată în cultura cea adevărată a Duhului, în credincioșie și smerenie. Rugăciunea Sfintei Cruci, în versuri, mi-a marcat copilăria, umplând-o cu mireasma de neuitat a evlaviei din satul românesc de odinioară. Nu ar fi greșit dacă am căuta să avem și noi mai multă simplitate a inimii și mai multă cătare la fața Domnului, așa cum aveau străbunii noștri:

Sfântă Cruce, armă tare,
Feri-mă de supărare.
Sfântă Cruce, armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce.
Sfântă Cruce a lui Hristos
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toți patru cornuri de casă.
Dumnezeu Îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră,
Îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă
Și pe noi toți ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu Îi la capul nost.
Dumnezeu ne-o apărat
De vrăjmașul necurat,
De șarpele înveninat,
De iadul întunecat.
Cruce Sfântă, adormi-mă,
Maică Sfântă, acoperi-mă,
Înger bun, trezește-mă,
Doamne, miluiește-mă. Amin!

Sursa: familiaortodoxa.ro