Simptomele duhului lumesc
Mai deunăzi, discutând cu un bun prieten, îmi spunea: uite, domnule, unde a ajuns şi lumea asta! Ce falsuri nemaiauzite atentează astăzi la firea omului: LGBT, transgender, transspeciism, transumanism etc., şi toate acestea ne sunt livrate nu ca moduri de viaţă greşite, ci, culmea, ca progres!
Iniţial i-am dat, evident, dreptate. După un timp de reflecţie, am realizat că toate aceste alunecări pe panta nefirescului au totuşi o logică, întrucât reprezintă o evoluţie, un progres, în felul său, al duhului lumesc. Duhul lumesc e potrivnic lui Dumnezeu, dar nu e static, ci înaintează producând falsuri şi denaturări tot mai noi, tot mai stranii, care sunt manifestările lui particulare. Iar prin simptomele amintite de prietenul meu se poate spune că s-a ajuns la o culme a nefirescului, de neimaginat în urmă cu doar câteva decenii. Iată că duhul lumii înaintează şi el, dar într-o direcţie cu totul opusă Bisericii. De ce? Pentru că sunt două realităţi total diferite. Şi, deşi cunoaştem cu toţii acest fapt, ne mirăm: unde s-a ajuns cu nebunia lumii! Dar oare ce aşteptam, ca lumea să evolueze în mod firesc spre dobândirea unei mentalităţi şi a unui comportament eclezial? E adevărat că lumea poate răspunde chemării lui Dumnezeu şi se poate transforma oricând în Biserică, dar numai prin metanoia şi prin libera ei voie, iar nu de la sine. Rămânerea lumii într-o vieţuire de sine, într-un refuz liber al chemării de a deveni Biserică, o face nu doar să nu se schimbe deloc în bine, ci să rămână pradă duhului lumesc străin de Dumnezeu, care o va împinge spre cele mai iraţionale forme ale vicleniei şi perversiunii. De aceea se şi impune cu necesitate acum, pentru o înţelegere corectă a lucrurilor, delimitarea limpede a celor două realităţi: Biserica şi lumea. Întrucât a devenit extrem de vizibil că duhul lumesc lucrează şi progresează în spaţiul său de manifestare, care e lumea din afara Bisericii. Şi chiar dacă raportat la raţiunea existenţei firii omeneşti toate aceste încercări de schimonosire a umanului reprezintă nişte boli – chiar nişte boli autoimune, s-ar putea zice, întrucât se îndreaptă împotriva propriului organism –, acestea se înscriu într-o logică specifică. Este logica duhului lumesc ce a intrat în fire după căderea lui Adam; e logica lui Cain, a lui Lameh, a sodomitenilor, a lui Iuda sau a lui Simon Magul şi pe scurt a tuturor potrivnicilor Adevărului din orice epocă. Aceasta e logica păcatului, care va fi dezvoltată până la sfârşitul lumii în formele cele mai incredibile cu putinţă. E important să nu ne facem iluzii în privinţa lumii sperând că ea va veni de la sine la o conştiinţă creştină şi, de asemenea, să nu ne proiectăm aşteptările noastre asupra lumii sperând să devină cât mai curând un cadru ideal, în care să trăim bine şi confortabil, care să nu ne pună nici un fel de probleme existenţiale. O asemenea aşteptare nu e cu nimic diferită de erezia hiliastă a instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. În acest sens am şi fost preveniţi de Apostolul Pavel să nu ne facem iluzii: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3, 12), pentru că cele două duhuri, al lui Hristos şi al lumii, sunt ireconciliabile.
Totuşi, aş zice că pentru conştiinţa creştină aceste extreme manifestări contemporane ale duhului lumesc pot aduce indirect şi un folos. Întrucât reprezintă indicii cei mai evidenţi nu doar ai disoluţiei lumii, ci ai faptului că mentalitatea lumească e o realitate cu totul diferită de mentalitatea bisericească şi că el, creştinul, nu are ce aştepta bine de la lume. Pentru că dinamica duhului lumii conduce lucrurile în mod firesc spre deplina degenerare.
Aşadar, a spune că lumea actuală e iraţională, că şi-a ieşit din minţi, e un nonsens. Lumea nu face altceva decât să evolueze în sensul ei, despărţită de Hristos. Socotesc, însă, şi că a discuta prea mult despre duhul lumesc poate deveni o capcană, deoarece ne ocupă mintea exclusiv cu manifestările, cu iluziile lui, mereu noi, mereu mai viclene. Oare nu e clar mersul duhului lumesc? Îndeletnicindu-se cu actele lui, mintea nu-şi mai poate exercita lucrarea ei firească şi se netrebniceşte. De aceea, sfatul de căpătâi al Sfinţilor Părinţi e ca să-i dăm minţii drept principală ocupaţie gândul neîncetat la Hristos. Doar în acest fel mintea omului se limpezeşte, se luminează şi vede din perspectiva lui Dumnezeu lucrarea nimicitoare a duhului lumesc, și mai ales înţelege că cea mai bună combatere a acestuia este înmulţirea, în numele lui Hristos, a binelui din lume.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
