Înălţarea Domnului
Există în viața noastră cel puțin trei momente care ne intensifică bătăile inimii: durerea cu care ne despărțim de cei dragi, emoțiile cu care ne întoarcem acasă și nerăbdarea cu care așteptăm revederea prietenilor. Iar sărbătoarea de astăzi ne oferă tocmai acest cadru „tridimensional”, această triplă emoție.
În primul rând avem acest tabloul despărțirii lui Iisus de ucenicii săi. Tristețea despărțirii de cel drag inimii lor, de Domnul și învățătorul lor, i-a copleșit cu siguranță. Însă durerea despărțirii este alinată de cuvintele mângâietoare ale lui Iisus: „mergeți și învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățați-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă și iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Faptul că cineva, la despărțire, îți încredințează o misiune atât de mare, faptul că are încredere totală în tine și mai ales că te asigură de prezența și ajutorul său, îți dă curaj și alină o parte din suferința despărțirii. Oare suntem noi cu adevărat triști atunci când, prin păcat, îl îndepărtăm pe Hristos din viața noastră?
Un alt punct de meditație poate fi „sentimentul” cu care Iisus se întoarce acasă. Ne amintim cuvintele sale: „ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” (In 14, 2-3). Misiunea pe care Tatăl i-a încredințat-o a dus-o la îndeplinire și acum se întoarce acasă. S-a coborât din cer, a trăit în mijlocul oamenilor, a cunoscut sărăcia și truda muncii, iar în cele din urmă a fost condamnat de semenii săi la moarte. Însă acum, victorios asupra păcatului și a morții, se întoarce acasă, la Tatăl. Numai printr-o palidă analogie putem spune că Iisus a simțit bucuria întoarcerii acasă așa cum o simțim și noi ori de câte ori refacem drumul spre locul pe care plini de emoție îl numim „acasă”.
Și nu în ultimul rând avem promisiunea reîntoarcerii: „Acest Iisus, Care s-a înălțat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-ați văzut mergând în cer”. Orice om se poate analiza astăzi pentru a vedea dacă în viața sa există acest entuziasm, această nerăbdare în a aștepta întoarcerea Domnului: oare chiar așteptăm ziua întâlnirii cu Domnul? Oare chiar ne pregătim pentru această zi?
Înălțarea Domnului ne obligă să conștientizăm că, deși întors în casa Tatălui, el rămâne mereu în mijlocul nostru: ne privește și așteaptă să ne pregătim pentru momentul întoarcerii Sale.
Cum se poate înţelege această minune a Înălţării lui Iisus Domnul la cer? Dacă ne gândim de la înălţimea unei credinţe tari şi neclintite, chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, această învăţătură este uşoară. Cum se ştie prea bine, toate corpurile mai uşoare ca aerul se ridică spre cer. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, trupul înviat este trup duhovnicesc; are calităţile pe care nu le are trupul firesc sau pământesc. Trupul înviat este fără greutate: uşor, luminos, proslăvit, ceresc, strălucitor, nestricăcios, îngeresc, puternic (I Corinteni 15, 43, 50-5).
Iisus a fost văzut şi nevăzut, aşa cum se arată în Sfintele Evanghelii, din apariţiile (arătările) dese în mijlocul apostolilor şi ucenicilor. Iar atunci când vedem cum oamenii se înalţă în văzduh cu rachete, avioane, elicoptere, baloane şi alte mijloace până la înălţimi de zeci, sute şi mii de kilometri, cu atât mai mult poate face Dumnezeu la care „toate sunt cu putinţă!” (Luca 1, 37).
Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc printre lume, se apropie de fetiţă, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: „Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?” „Nu ştiu”, răspunde fetiţa printre sughiţuri. „Dar pe mămica ta cum o cheamă?” „Nu ştiu”. „Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” „Nu ştiu”. „Unde locuieşti tu?” „Nu ştiu”. „Dar, fetiţo, cine eşti tu?” „Nu ştiu”. Copila nu avea identitate, era a nimănui.
Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Hristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelie, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Iisus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv, care este cerul; acolo unde locuieşte Tatăl nostru; ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Hristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Sfânta Fecioară Maria.
Începând cu Înălţarea lui Iisus la cer, atunci când ne adunăm pentru „frângerea pâinii” (Fap 2,42), adică pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea Euharistiei, unde ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Hristos (1Cor 10,16), pe care am primit poruncă, care se reînnoieşte zilnic, de a veni şi a lua pentru a mânca şi a bea (1Cor 11,24), nu numai că ne întâlnim, ci ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, care schimbă totul în bine în cel care se împărtăşeşte.
Euharistia înalţă sufletele din împărăţia morţii, întăreşte pe cei slabi, vindecă bolnavii trupeşti şi sufleteşti, eliberează pe cei întinaţi de păcat şi de diavol, spală păcatele, stinge prigoanele, întăreşte pe cei şovăielnici, învigorează pe cei generoşi, călăuzeşte pelerinii, calmează furtunile persecuţiilor, spală fărădelegile şi puhoiul crimelor, susţine sărăcii, mişcă inimile bogaţilor, înălţă pe cei căzuţi şi susţine răbdarea creştinilor, eliminând plictiseală din viaţa cotidiană. Ea este izvorul vieţii celei noi a lui Hristos, fântâna harului, a prospeţimii spirituale şi a veşniciei.
Începând cu Înălţarea Domnului, ori de câte ori ne întâlnim cu semenii noştri, care după înviere au devenit şi „fraţii lui Iisus” (In 20,17) şi „fraţii noştri”; ba mai mult, care au devenit „una cu Iisus” (Mt 25,40.45), de fapt ne întâlnim cu însuşi Iisus (Fap 9,4). Iar când le facem bine sau îi neglijăm pe fraţii noştri, mai ales celor aflaţi în dificultăţi materiale sau sufleteşti, practic pe Iisus îl ajutăm sau pe Iisus îl neglijăm. Iar funcţie de modul cum îi abordăm pe fraţii noştri, care sunt şi fraţii lui Iisus, care sunt chiar Iisus însuşi, vom avea o veşnicie, fie binecuvântată, fie nefericită (Mt 25,34.41).
Dar de Înălţarea Domnului mai celebrăm şi minunea prin care Iisus ne încredinţează cea mai nobilă misiune din lume, misiunea de a vesti evanghelia (Fap 1,8) şi aceea de a vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de el (1Cor 12,3). De aceea, Iisus înălţat la cer poate fi văzut, auzit şi pipăit, în ucenicii săi cărora le-a dat porunca de a învăţa toate popoarele (Mt 28,19) şi de a-i fi martori în lume (Lc 24,47-48), începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).
Iată gândul unui creştin anonim din secolul al XV-lea. Astăzi: „Hristos nu mai are mâini, dar pentru operele sale are numai mâinile noastre. Hristos nu mai are picioare, dar pentru a merge în întâmpinarea oamenilor, are numai picioarele noastre. Hristos nu mai are glas pentru a le vorbi oamenilor despre sine, are numai gura noastră. Hristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are evanghelii pe care oamenii să le mai citească. În schimb ne are pe noi, creştinii, fraţii săi, care prin tot ceea ce facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă evanghelia care se scrie acum, şi pe care lumea o mai citeşte”.
Iată cum, după mai bine de 2000 de ani după înălţare, acum îl putem întâlni, primi, pipăi şi împărtăşi lumii întregi pe Iisus cel înălţat şi slăvit în cer, spre fericirea noastră şi a lumii.
