Pogorârea Duhului Sfânt

Sâmbăta înaintea Rusaliilor, Biserica a rânduit să fie pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii toţi cei răposaţi din neamurile noastre. Şi am spus că o astfel de sărbătoare este un foarte bun prilej ca noi să ne aducem aminte că nu suntem veşnici pe acest pământ. Cineva mă întreba: Părinte, oare omul are vreun presentiment înainte a muri?

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce o dată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, ca om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios.

Astăzi este ziua Duhului Sfânt. „Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare, iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere”. Acestea sunt cuvintele care descriu cea mai de dorit persoană: Duhul Sfânt. În ziua de Rusalii se vorbeşte mult despre această persoană a Sfintei Treimi. Dar se vorbeşte în termeni generali. De exemplu, evanghelia îl numeşte Mângâietorul; apostolul Pavel vorbeşte despre generozitatea Sa şi roadele Sale în viaţa celor ce-l primesc: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea, înfrânarea; Biserica, la rândul ei, ne vorbeşte despre cele şapte daruri cu care suntem împodobiţi atunci când Îl primim; ştim că ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci şi-l amintim şi pe Duhul Sfânt. Dar toate astea sunt departe de a fi ceva personal, ceva intim. Astăzi vă invit să trecem de la universal la particular. Vă invit să răspundem noi (nu doar Evangheliştii, sfântul Pavel sau Biserica) cine este Duhul Sfânt pentru noi? Mie ce-mi transmite această sărbătoare sau ce simt eu pentru Duhul Sfânt?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici schimbare. Oamenii vin, sărută icoane şi aprind lumânări, cântă, fac selfiuri şi pleacă netransformaţi. Tot măcinaţi de moara urii, tot imprevizibili ca starea vremii. Fără Duhul Sfânt, Biserica e un fel de club, de uniunea scriitorilor, unde fiecare vorbeşte dulcegării, dar trăieşte ros de cangrena firii… Sau e un fel de islam: radicali, impunători. Iar toţi din jur sunt duşmani. Fericitul Augustin spunea că de pe corabia lui Noe un corb urcat coboară tot corb, dar din Biserica lui Hristos coboară porumbel. Eu zic că intră lup şi iese oaie! E un singur răspuns pentru creştinii neschimbaţi: lipseşte Duhul Sfânt! Să-L ceară…

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt credincioşii săi nu se mai tem de Dumnezeu. Un fel de: fiecare face ce-i place! Îl iubesc pe Hristos, dar uită că este drept, că iubirea este în adevăr. Când oamenii nu se mai tem de Dumnezeu dărâmă ziduri, dizolvă tabuuri. Au o cultură a sfidării. Biserica este o corabie de luptă, nu un yaht de croazieră! Când nu e Duhul Sfânt până şi LGBT-iştii vor să se căsătorească în biserici! Ei nu-L contestă, nu-L urăsc pe Dumnezeu. Dar nu se tem de El! Nu cumva nici noi nu ne mai temem? Când nu ne mai temem de Dumnezeu, ne sinucidem!

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici roade. Creştinul nu e pom ornamental. Trebuie să hrănească pe alţii. Să-i aducă în hambarele lui Dumnezeu. Biserica trebuie să evanghelizeze. Altfel, vorba lui cuiva: devenim eunuci! Biserica nu a fost zidită pentru scopuri defensive! Ci ia cu asalt porţile iadului. Se încăpăţânează un pom să nu rodească? Atunci creştinii de ce o fac? Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt care să nu-şi adune enoriaşii! Nu se poate Biserică plină de Duh Sfânt fără convertiţi! De când credinţa ce o manifeşti n-a mai câştigat pe nimeni?

Dacă Biserica nu are Duhul Sfânt nu are nici Cer. Raiul este pe pământ! La ce ne-ar folosi un număr de membri, icoane scumpe, candelabre de mii de euro, clădiri cu turle aurite ce gâdilă norii, dacă am pierde un singur lucru: Cerul? Dumnezeu nu ne-a lăsat Duhul Sfânt să-L folosim în scopuri telurice. Ci să ne ducă „Acasă”! Într-o zi, Duhul din Cer se va cupla cu Duhul din noi!

„Ce să facem, Petru?”, au strigat mulţimile în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste Biserică. „Să vă pocăiţi!… Apoi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. E ceva neclar?

Dragii mei! Cincizecimea înseamnă trezire! Duh Sfânt. Foc! Fără foc nu există Evanghelie! Fără foc Biserica este cenuşă!

Astăzi vă invit să încercăm să facem lumină în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Dacă nu există o astfel de relaţie să o creăm. Dacă este, să o întărim. E necesar. E fantastic să fii prietenul Lui. Să ascultăm ce spune un imn: „Cel mai bun Mângâietor, Oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală Tu eşti odihnă, în arşiţă Tu eşti răcoare, iar în lacrimi Tu ne eşti mângâiere”. E cineva care să nu aibă nevoie de bucurie, odihnă, mângâiere?!

Relaţia cu Duhul Sfânt trebuie creată şi întreţinută, fortificată. Să nu ne mulţumim doar să ne salutăm cu el în „semnul sfintei cruci” sau în alte rugăciuni scurte. Cu Dumnezeu trebuie să fim mai mult decât atât. Cum e relaţia mea cu Duhul Sfânt?

Ce e important pentru noi? Ce trebuie să facem?

În primul rând să ştim cine e. Şi cel mai bine ne spune învăţătura Bisericii prin ceea ce au definit Sinoadele ecumenice şi ce mărturisim duminică de duminică, în Crez. Şi anume că Duhul Sfânt este Dumnezeu, e Domnul de viaţă făcătorul; e Cel care de la Tatăl purcede; El este cel care e adorat împreună cu Tatăl şi cu Iisus Hristos; este Cel care a grăit prin prooroci.

Apoi trebuie să ştim ce face şi pentru cine face, iar acestea le învăţăm din  Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt este cel care intervine pentru noi cu suspine negrăite; este cel care se roagă pentru noi, pentru că noi nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, nu ştim ce să cerem. Duhul Sfânt este cel care face ca această zi de Rusalii să poată fi numită Duminica Transformărilor: ne transformă din cei iubiţi de Dumnezeu, în cei care-L iubesc pe Domnul; din cei care până acum erau sclavi sau slujitori, în prieteni, astfel încât dacă unii am venit la biserică din obişnuinţă sau din obligaţie, El ne ajută să ieşim de aici ca prietenii Săi şi să venim şi mâine şi duminica viitoare; din fricoşi, în oameni plini de curaj şi vă invit să priviţi la martiri, la cei recenţi, fie din ţara noastră în timpul comunismului, fie din alte ţări chiar în timp ce noi acum ne rugăm. El, Duhul Sfânt, este cel care ne transformă din cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, în cei care-l predică prin viaţa lor după ce ies din Biserică. Şi mai presus de toate, din păcătoşi ne face sfinţi.

Ca să beneficiem de aceste transformări, trebuie să ştim să-l chemăm: „Trimite Doamne Duhul Tău ca să reînnoiască faţa pământului!”. Nicicând această cerere nu a fost mai necesară. Nicicând mai mult ca astăzi pământul nu a avut nevoie de această trimitere a Duhului. Nicicând nu au trebuit ridicate mii de rugăciuni ca astăzi ca pământul să se deschidă şi fiecare om să fie dispus să primească Duhul Sfânt şi darurile sale. Vrem să se schimbe faţa pământului, dar această faţă e formată din chipurile noastre. Noi suntem faţa pământului! Faţa pământului e din chipurile noastre care sunt cea mai reuşită expresie a inimii noastre. Aşadar, inima noastră trebuie să fie schimbată pentru ca pământul şi oamenii să arate altfel. Acolo e nevoie să intre Duhul Sfânt şi să scoată toate celelalte, să izgonească tot răul.

Şi la fel de esenţial este să nu ne împotrivim lui, ci să ne lăsăm deschişi, să colaborăm cu El, să ne lăsăm surprinşi de acţiunea lui. Aşa cum atât de bine a ştiut să o facă sfânta Fecioară Maria. Să privim mereu la ea. Să o imităm. Putem obiecta şi să spunem: „Bine, dar ea era aleasă de Domnul. A fost specială. Era normal să se înţeleagă aşa bine cu Duhul Sfânt şi darurile Sale. Era o sfântă!”. Ei bine, da, a fost specială, dar mai presus de toate a devenit aleasă şi sfântă pentru că a fost umilă, ascultătoare. Acelaşi Duh Sfânt vine şi noi. Ne va transforma. Ne va sfinţi asemenea Fecioarei Maria, trebuie doar să-L lăsăm să lucreze şi în viaţa noastră, să ne vorbească.

Da, lăsaţi-L să vorbească: e vocea conştiinţei! Nu o astupaţi cu zgomote! Să nu mai facem gălăgie în inima noastră. E cel care-ţi spune: a trecut Paştele şi iar nu te-ai spovedit; iar te-ai ameţit de vin; iar ai furat; iar ai fumat, iar ai desfrânat, iar ai minţit; iar …iar… Dar mai presus de toate, El nu ne este cel care ne acuză, ci acela care ne îndrumă spre bine. Este cel care-ţi şopteşte în adâncul minţii şi al inimii: ar fi un gest frumos să dăruieşti o floare, o îmbrăţişare; trebuie să vizitezi un bolnav, un prieten, să iubeşti, să ierţi.

Să nu ne temem de El! Să nu spunem că suntem prea slabi sau prea păcătoşi: El vine! Aici e fascinaţia: se coboară şi vine să locuiască în trupurile noastre, în viaţa noastră plină de mizerie şi praf spiritual. Este ceea ce teologia numeşte „kenoza Duhului”: se smereşte şi locuieşte în trupurile noastre şi le transformă în biserici. Le dă măreţie. Hristos şi-a luat un singur trup, unul curat. Putem spune că Duhul se umileşte şi mai mult pentru că se revarsă în mii de trupuri, în toate trupurile. Să o ştim bine: nu suntem niciodată mai murdari decât poate Duhul să cureţe. E atotputernic.

Cine, aşadar, este Duhul Sfânt pentru mine? Ce face? Doar un Dumnezeu de undeva de departe?! Doar unul cu care mă salut din când în când şi-i pomenesc numele?! Să fie mai mult! Cereţi-l! Imploraţi-l cu darurile Sale! Cereţi-i ce vreţi şi veţi primi! E plin de daruri. De ce atunci când apare o ofertă în supermagazinele noastre lumea le ia cu asalt, dar pe acest Duh plin de daruri Îl neglijează?! Astăzi suntem în faţa unei super oferte… Ce facem cu ea? Vă invit să fim „profitori”. Să-L luăm în viaţa noastră pentru că ştie să aducă pace, speranţă, bucurie, linişte. Tot ce-i mai bun pentru noi, oameni plini de griji, de stres, de insomnii. Un episcop, după a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să doarmă. Simţea că o mare răspundere îi apăsa pe umeri. Dar într-o noapte a auzit un glas care i-a spus: „Vlădica, tu conduci Biserica sau Eu?” „Tu, Doamne!”. „Atunci, du-te la culcare şi dormi liniştit”.

Nu vă temeţi. Istoria lumii şi a Bisericii e în mâinile Duhului Sfânt. Nu mergeţi la culcare, ci mergeţi şi spuneţi şi altora. Vorbiţi despre duminica transformării şi despre Dumnezeul tuturor posibilităţilor, despre super oferta izvorâtă din relaţia cu Duhul Sfânt.

Astăzi, de Rusalii, de ziua de naştere a Bisericii şi a noastră, a creştinilor, vă adresez o urare: Dumnezeu să vă binecuvânteze cu o relaţie, o legătură personală cu Duhul Sfânt. Să fiţi atât de intim unit cu El în viaţa voastră încât lipsa Lui, chiar şi pentru o clipă, să vă doară! Acel sentiment de durere când cineva drag îţi lipseşte pentru că e departe, prea departe, cine nu-l cunoaşte?! Aşa să fie când ne va lipsi El, când îl vom alunga din viaţa noastră prin păcate!