Noua limbă de tinichea

Recomand cititorilor o carte de curînd apărută (la editura Humanitas) despre Statele Unite ale Americii. E un amplu interviu, luat de Cristian Pătrăşconiu lui Martin S. Martin, medic român stabilit, de multă vreme, în America. Eu unul am avut multe de învăţat citind-o.

Întîi, pentru că autorul e un om cultivat, bine informat, care a înţeles să asimileze harnic tot ce putea aduna despre ţara lui de adopţie. Apoi, pentru că vorbeşte despre democraţie, capitalism, corectitudine politică, libertate, liberalism (în sens american), elite, universităţi, etica muncii etc. ca unul care a păstrat memoria şi experienţa nemijlocită a anilor trăiţi în comunism. E important, pentru că cei care nu au trecut printr-o astfel de experienţă (Occidentul, Statele Unite, şi generaţiile tinere din fostele ţări comuniste – fatalmente scutiţi de o confruntare directă cu „beneficiile” utopiei) vorbesc despre ce n-au trăit cu o suficienţă nătîngă, cu un aplomb ridicol. Voi mai avea prilejul să comentez cartea lui Martin S. Martin. Deocamdată, provocat de lectura ei, ţin să înregistrez, rapid, unul dintre aspectele cele mai comice ale „americanizării”, aşa cum e înţeleasă ea mai cu seamă în lumea corporatistă autohtonă. E vorba de schingiuirea bezmetică a limbajului, prin traducerea unor termeni curenţi, la îndemînă, într-o suprarealistă „romgleză”.

Şi în Statele Unite au apărut caraghioslîcuri lingvistice palpitante… Dar ele se explică prin precauţiile paranoic-ideologice ale corectitudinii politice. Nu e frumos să mai spui tablei pe care scriu elevii şi profesorii din clasele gimnaziale, „blacktable”. Sună rasist! De ce „neagră”? Cum s-or simţi tinerii de culoare, cînd aud acest perfid epitet discriminatoriu? Să-i spunem mai bine „chalktable”, adică tabla pentru cretă. (Deşi, dacă mă gîndesc bine şi asta sună prost: creta e „albă” şi cu ea se scrie pe „negru”, cu alte cuvinte „negrul” e un simplu suport pentru textul „alb”…). La fel, nu e bine „policeman”,  sau „postman”, fiindcă acel „man” de la urmă face abstracţie de reprezentantele feminine ale profesiunii. Se va prefera, deci, „policeworker” şi „postworker”. Poate nu v-aţi gîndit, dar, pe această linie, ceva e în gravă neregulă cu termenul „history”, pentru că primele lui litere trimit la masculinul „he”. Mai elegant ar fi „shestory”!

În America, motivaţia unor asemenea „reforme” de vocabular este, cum spuneam, de ordin ideologic. La noi însă, are loc o „revoluţie” fără legătură cu vreo doctrină „liberală”. E doar un fel de modă „cool”, preluată din jargonul corporatist. Nu e, prin urmare, vina americanilor! E vina băieţilor şi fetelor „de firmă” de la noi, care nu ştiu bine nici româneşte, nici englezeşte, dar găsesc că e mai eficient, mai  „branşat”, mai „globalist” să se exprime pestriţ, hibrid, înlocuind „limba de lemn” (pe care n-au apucat-o), cu o limbă de tinichea, care, din punctul meu de vedere, sună a gol…

Iată cîteva exemple. Nu se mai spune, cum se spunea „pe vremuri”, că ceva are sau n-are sens. Se spune „face” sau „nu face sens”. De ce? Pentru că ştim niţică engleză. Nu se mai spune „conţinut”, ci „content”. Nu „provocare”, ci „challenge”. Nu „a actualiza”, ci „a apdata”. Nu „a şterge”, ci „a deleta, nu „hotărît”, ci „determinat”. O situaţie complexă trebuie „menegeruită”, „diluită”, astfel încît să „impacteze” pozitiv „colectivul”. Să fii stimulat de ceva e vetust. Trebuie să fii „insentivat”. „Obligatoriu” sună strămoşesc. Se va spune „mandatory”. „Anexă” e termenul „cronicăresc” pentru modernul „ataşament”. Totul trebuie să fie „customizat”, ceea ce înseamnă că totul trebuie să fie personalizat, adaptat la datele specifice ale fiecăruia. Dincolo de aceste „fiţe” lexicale, inutile de vreme ce există cuvinte româneşti consacrate şi lămuritoare pentru oricare dintre variantele lor pocit anglo-saxone, există, e drept, şi cîteva fineţuri ideologice. Ele se manifestă, de pildă, în  succesul termenului „gamification”: meseria trebuie făcută vesel, ca un joc, ca un concurs amuzant, cu aplauze finale şi coroniţă. „Seriosul” e suspect. Chestia s-a impus şi în noua pedagogie: elevul trebuie să vină la şcoală cu psihologia cuiva care nu vine la muncă, la efort, ci la distracţie. „Să învăţăm limba rusă cîntînd!” – eram îndemnaţi pe vremea copilăriei mele. „Metoda” aceasta revine: învăţăm jucîndu-ne! Singura mea întrebare este: ok, muncim ca şi cînd ne-am juca, dar ce facem cînd vrem chiar să ne jucăm? Ne prefacem că muncim? Adoptăm o mină chinuită, de condamnat la silnicii aspre? Dincolo de cuvinte, apar şi noi „deprinderi”: „team building”, adică să te împrieteneşti turistic sau chefliu cu „colegii”. Sau „mingling”, adică să „socializezi” (alt barbarism) cu „echipa”, să fii ingredientul zglobiu al unui ghiveci instituţional care să „sudeze” spiritele. Dar lucrurile astea s-au făcut, spontan, dintotdeauna. Nu era nevoie de transformarea lor în „procedee”, în „reţete” „manageriale” psiho-sociale. Una peste alta, confruntat cu acest delir terminologic, îmi vine să strig, folosind limba pe care utilizatorii lui  par să o prefere: „Come on, guys! Are you mad, or what?! Come the fuck back to decent talking! Get normal again! It’s mandatory! (În traducere, pentru vechea generaţie: „Fraţilor! Aţi înnebunit?! Reveniţi dracului la o exprimare decentă! Înapoi la normalitate! E musai!)

P.S. În articolul de lunea trecută, am enumerat, în fuga condeiului, numele cîtorva cunoscuţi dizidenţi români. Evident, n-am livrat o listă completă. Dar nu-mi iert că am omis un nume esenţial, care nu merită uitarea noastră, deşi am ajuns să practicăm uitarea cu o funestă dexteritate. E vorba de Dorin Tudoran. Nici curajul, nici verticalitatea lui n-au fost de toată mîna. Îi cer iertare, şi îmi fac iluzia că istoria românească de mîine va fi mai puţin neglijentă decît am fost eu, în pripa mea gazetărească (uşor pre-senilă?).

Andrei Pleşu

Sursa: dilemaveche.ro