O peregrinare curioasă
Nu poți, oricât ai vrea, să nu observi profilul lumii în care trăiești, nu poți să nu-i sesizezi îndemnurile, cel mai adesea subliminale și, mai ales, nu poți să spui că nu-i adulmeci duhul dominant și că nu vezi încotro mână „evoluția” civilizației moderne. Iar când compari vremurile noastre cu „întunecata” cultură medievală, realizezi și cât de departe ne aflăm, spre pildă, de îndemnurile foarte clare ale Părinților despre paza simțurilor. Noi, cei de astăzi, nu doar că nu mai concepem să le păzim, ci le bombardăm de-a dreptul sau suntem stimulați să le bombardăm, pentru că piața ne livrează toate mijloacele hipnotice necesare prin care să ne suprasaturăm simțurile. Adică, ne ajută să devenim dependenți cu orice preț. Dacă nu de una, sigur de alta. Ne ajută, de fapt, să creăm cu propria mână niște ziduri cât mai dense între noi și adevăr, să rămânem cu mintea întunecată și confuză, să nu ne dumirim vreodată ce înseamnă Dumnezeu sau salvarea sufletului. Să avem impresia că gândim, dar în realitate să vegetăm. Adică, să ne aflăm în acea stare în care să nu poată locui în noi harul. Numai că harul este singurul ce ne poate aduce împlinirea cea mult căutată. Iar „fără harul Sfântului Duh”, zicea Gheron Iosif Isihastul, „nu suntem decât niște făpturi netrebnice”.
Dar cum a apărut această invazie asupra simțurilor? Simplu, prin deschiderea unei mici „ușițe” a sufletului omenesc: curiozitatea. Toată necontenita updatare a lumii din jur ce ne revendică privirea și atenția se adresează țintit curiozității noastre, care în loc să fie îndreptată spre înlăuntru, spre cunoașterea de sine, se orientează tot mai mult spre lumea exterioară care o captivează, o sechestrează mai exact, ca apoi să-și depună în suflet multitudinea de impresii păcătoase, degenerante. Lumea a devenit o mare de lucruri nefolositoare, asupra cărora ni se stârnește curiozitatea ca față de niște lucruri vitale, esențiale. Însă satisfacerea curiozității are vădite efecte neplăcute, pentru că atenția acordată discuțiilor, informațiilor, știrilor nesfârșite ce se revarsă pe canalele media ne-a creat o ticăloasă dependență, un adevărat stop sufletesc, care ne secătuiește de puteri. Dar cel mai mult curiozitatea față de viața privată a celorlalți oameni, față de intimitățile lor, are darul de a-l fărâmița și de a-l transforma pe om într-o masă psihosomatică hipnodependentă. Facebook-ul și comentariile pe diversele pagini de internet, care nu te lasă să iei aminte la tine însuți, la problemele importante pe care le ai de rezolvat în viață, conduc în timp la o vătămare sufletească aproape incurabilă. Interesant de subliniat în acest punct e și faptul că în spațiul virtual curiozitatea devine mai greu de gestionat decât în lumea reală. Potrivit celor care încearcă să se desprindă de această dependență, aici nu funcționează nici un discernământ și nici o cenzură, pentru că rațiunea dormitează. Spațiile interferează și astfel te poți trezi în locuri pe care înainte nu ți le-ai propus și nici nu le-ai dorit și care te pot afecta doar dacă le privești.
Tot curiozitatea aceasta e responsabilă de producerea stării de gol sufletesc, de lipsă de sens – tot mai prezentă la tânăra generație – pe care, deși o conștientizăm, noi încercăm să o alungăm năpustindu-ne și mai abitir cu ochii și cu mintea în viețile celorlalți oameni. „Ia te uită ce a zis acela, ia te uită ce a făcut celălalt, privește asta, vezi acolo etc.” Acesta e primul impuls căruia îi cădem pradă, întrucât este unul care nu presupune mai deloc efort și îl preferăm unei ostenitoare introspecții. Totuși, ar trebui spus în acest caz că dorința sufletului de a se izbăvi de senzația de gol lăuntric reprezintă o nevoie firească, întrucât, potrivit Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, „prin fire sufletul nu suportă golul”. Așadar, el trebuie umplut neapărat cu un conținut. De aceea și cei care cunosc aceste mecanisme subtile îi oferă material din belșug. Nelimitat!
Iată, pe scurt, cum poate fi confiscată curiozitatea, acest ambivalent impuls al simțurilor sufletești. Și cum un lucru aparent neînsemnat poate conduce în timp la adevărate catastrofe. Și ce ar fi de făcut? Să încercăm să învățăm măcar din propriile greșeli și mai ales să ținem seama de îndemnul înțelept al Sfântului Paisie Aghioritul: „Să luăm aminte la simțurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Iar atunci când, uneori sau de mai multe ori, ne vine greu, să evităm măcar curiozitatea, ca ochii noștri să nu adune chipuri păcătoase, căci apoi diavolii ne vor rula filme”.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
