România în declin: ce-i de făcut?

În ultimele săptămîni am primit din partea cititorilor noştri un mare număr de comentarii privind subiectele discutate de noi în ultimele luni, în special declinul Occidentului, fragmentarea Uniunii Europene şi islamizarea Europei. Majoritatea comentariilor au accentuat situaţia precară a României, tendinţa spre pierderea identităţii naţionale, globalizarea şi efectele ei asupra limbii, civilizaţiei şi identităţii latine a românilor, dar şi îngrijorările cetăţenilor ţării faţă de indiferența factorilor politici cu privire la această stare de lucruri, care se intensifică de la zi la zi. Comentariile cititorilor noştri sînt, fără îndoială, de actualitate şi în întregime corecte. Împărtăşim şi noi îngrijorările lor şi ale tuturor cetăţenilor ţării, dar ne gîndim şi la factorii care ar putea remedia situaţia precară în care ne aflăm. Nu ne este indiferent dacă de acum într-o mie de ani se va mai vorbi româneşte pe planetă, ori, o spunem cu extremă îngrijorare, chiar într-o sută de ani. Pentru că, după datele statistice publicate de ONU cu cîţiva ani în urmă privind viitorul demografic al ţărilor lumii, e foarte posibil ca în 2080 ceasul biologic al României să înceteze să mai bată. Într-adevăr, cea mai acută problemă cu care se confruntă România la ora actuală este cea demografică – un declin demografic fără precedent. După cele două Războaie Mondiale, cînd am pierdut sute de mii de bărbaţi tineri sau în floarea vîrstei, ne-am revenit. Dar după măcelul continuu pe care ni-l săvîrşim noi înşine, prin avort, şansele de a ne mai reveni demografic devin tot mai mici. Singura speranţă este ca românii să înceteze să-şi mai avorteze copiii şi să îmbrăţişeze o cultură a vieţii.

România şi Japonia – aceeași dilemă

Cu toţii am citit cu oroare zilele trecute vestea că în 2016 mai mulţi copii români s-au născut în afara României decît înlăuntrul graniţelor țării. Cine ar fi putut anticipa acest dezastru demografic? De la naştere, aceşti copii, sau majoritatea dintre ei, au cetăţenie dublă, ceea ce înseamnă că vor locui permanent în alte ţări decît cea de origine. România îmbătrîneşte şi tot mai puţini copii se nasc înlăuntrul graniţelor ei. Începem să ne asemănăm tot mai mult Japoniei, gigantul Orientului cu mari probleme demografice şi a cărei vitalitate biologică şi economică sînt şi ele, în consecinţă, în declin ireversibil. Conform unor date statistice publicate în Japan Times la începutul acestei luni (detalii aici), la 1 aprilie anul acesta Japonia avea doar 15,7 milioane de copii sub vîrsta de 14 ani, cu 170.000 mai puţin ca în 2016. Japonia a început să documenteze raportul între grupele de vîrstă în 1950, iar numărul copiilor japonezi a continuat să scadă în fiecare din ultimii 36 de ani. Procentul copiilor sub 14 ani în Japonia a ajuns la 12,4% din întreaga populaţie, cel mai mic procent din ultimii 43 de ani. În 1997, pentru prima dată în istoria Japoniei, numărul persoanelor de peste 65 de ani a întrecut numărul persoanelor de pînă la 14 ani, iar numărul celor dintîi continuă să crească de la an la an în detrimentul numărului copiilor sub 14 ani. Se anticipează că pînă în 2053 populaţia Japoniei va scădea sub 100 de milioane, iar pînă în 2065 va ajunge la 88 de milioane.

Împărtăşeşte România aceeași soartă cu Japonia? Sau cu Germania, unde doar 13,2% din populaţia ţării e sub 14 ani? E greu de spus, dar tendinţele actuale tind să ne convingă că şi noi ne îndreptăm în aceeași direcţie. Or, cînd o naţiune îşi pierde vitalitatea biologică ori dorinţa de a se perpetua biologic, dispariţia acelei naţiuni e practic inevitabilă.

Ideologii şi practici destructive

Din nefericire, trăim într-o epocă şi într-un continent în care tot felul de ideologii anti-umane şi anti-viață proliferează de la zi la zi şi se extind extrem de rapid în minţile oamenilor. Europa veacului trecut a dat naştere acestor ideologii toxice, care de atunci au făcut înconjurul pămîntului şi sînt promovate de europeni şi, într-o oarecare măsură, de America de Nord, în special de Canada. Avortul, eutanasia, suicidul, infanticidul, dispreţul faţă de femeile ori familiile care nasc mulţi copii, ideologia modificărilor climaterice, suprapopularea planetei, controlul populaţiei, noţiunea că sînt prea multe guri de hrănit şi că ceva trebuie făcut – toate acestea fac ravagii în minţile occidentalilor şi efectele lor se văd sub ochii noştri. Zilnic.

Cu cîțiva ani în urmă presa britanică îl atacase pe Beckham, vedeta fotbalului britanic, pentru că el şi soţia lui au adus pe lume mulţi copii. Minţile intoxicate ale intelectualilor şi academicienilor occidentali propun măsuri absurde pentru a preveni procrearea umană. Demarată în Australia cu ani în urmă de către un profesor universitar din Perth, noţiunea că fiecare familie nu poate avea mai mult de un singur copil a devenit la modă în cercurile intelectuale europene. Şi tot el şi-a modificat teoria recent, afirmînd că fiecare familie care vrea mai mult de un copil ar trebui să plătească o taxă specială, pe care el o numeşte carbon tax, adică taxa pentru bioxidul de carbon pe care al doilea copil l-ar cauza pe timpul vieţii sale, contribuind astfel, zice profesorul, la distrugerea mediului! După cum se vede, aceşti „gînditori” caută să impună statului să ia măsuri coercitive pentru prevenirea înmulţirii fiinţelor umane.

Din nefericire, România a ajuns captivă și ea acestor ideologii care străbat continentul  nostru de la apus la răsărit şi de la miazănoapte la miazăzi. E imposibil să nu ne afecteze, în ciuda ataşamentului deosebit al românilor  faţă de tradiţie şi de învăţăturile creştine. Şi atunci ce-i de făcut? Propunem cîteva remedii.

Familia, familia, familia!!!

Primul şi cel mai important remediu pentru rectificarea tuturor problemelor fundamentale cu care se confruntă România, şi Europa în general, e familia naturală. Totul începe de la familie şi căsătorie. Acestea sînt, de fapt, noțiunile de bază cu care Aristotel îşi începe celebra lui carte Politica. Familia, formată din ataşamentul natural între bărbat şi femeie, constituie elementul natural şi fundamental pe care întreaga societate e clădită – și social, și economic, și politic. Învăţăm multe din Politica lui Aristotel privind familia şi căsătoria. Printre altele, învăţăm că anumite insule şi grupuri greceşti din vremea lui, ori dinaintea lui, au fost depopulate ori au dispărut tocmai pentru că oamenii au încetat să mai facă copiii. Comunitățile au îmbătrînit, pămîntul a încetat să mai fie cultivat, satele s-au transformat în ruine şi au fost ocupate de alte grupuri umane, cu o vitalitate biologică şi o natalitate mai ridicate. Şi tot Aristotel, dar și Herodot descriu declinul demografic al Egiptului antic, care încetul cu încetul a dus la prăbuşirea lui. Herodot, de exemplu, arată în Istoria lui că, cu cîteva sute de ani înainte de cucerirea Egiptului de către europenii mediteraneeni, vitalitatea biologică a egiptenilor a slăbit, multe aşezăminte egiptene din Egipt au dispărut şi străinii au început să se aşeze în ţara lor. A fost o epocă a prosperităţii economice pentru egipteni, o epocă a hedonismului, în care familia a intrat în declin, natalitatea a scăzut, egiptenii au abolit pedeapsa cu moartea şi au început să dispreţuiască serviciul militar. Au apelat la mercenari să le poarte războaiele, iar asta explică numărul mare de aşezăminte din Egipul antic cu nume greceşti. Pe lîngă greci, Egiptul a început să fie locuit de evrei, migranţi din Nubia, persani şi triburi din Peninsula Arabiei.

Familia, familia şi iarăși familia! Acesta e remediul principal al problemelor cu care ne confruntăm ca ţară şi civilizaţie în zilele haotice pe care le trăim, caracterizate de migraţia musulmană masivă din Europa şi de dezorientarea politică a liderilor unionali. România are nevoie de o cultură a vieţii, dar și a virtuţii, de o reînnoire a valorilor şi a dedicaţiei noastre faţă de valorile tradiţionale şi creştine. O reevaluare înspre pozitiv a dedicaţiei noastre faţă de creştinism, căsnicie şi viaţa de familie. România şi neamul românesc s-au născut în familie, în căsătoria creştină, şi fără ele nu poate exista Românie ori neam românesc.

Statul român are obligaţii imediate în acest sens. Articolul 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consfintește rolul extrem de important al familiei în societate ca factor esenţial al civiliatiei şi progresului social, politic şi economic. El afirmă că, începînd cu vîrsta majoratului, bărbatul şi femeia au dreptul să se căsătorească, să formeze o familie, şi că familia e unitatea naturală şi fundamentală a societăţii, avînd dreptul la protecţie şi sprijin din partea acesteia. Statul român pare în întregime indiferent faţă de familie. Ideologii lui, în frunte chiar cu presdintele şi consilierii săi, refuză să asume cu toată răspunderea situația cea mai acută cu care se confruntă România zilelor noastre: declinul familiei, declinul natalităţii, problema avortului, necesitatea protejării căsătoriei naturale. Ei preferă să-şi alinieze vederile şi practicile politice cu cele ale ideologilor vasali Uniunii Europene, care promovează o doctrină a morţii şi autodistrugerii. Şi asta nu se vede nicăieri mai concret decît în tergiversările şi indiferenta dovedită de Parlament faţă de proiectul constituţional de protejare a căsătoriei naturale în Articolul 48 din Constituţia României. Mai mult chiar, în protestul şi mesajele pro-viață ale celor peste 100.000 de mii de cetăţeni ai ţării care au descins pe străzile României la 25 martie, cerînd autorităţilor să promoveze o cultură a vieţii în România, una care să ne asigure supravieţuirea biologică. Comentariile sarcastice ale unor parlamentari, lideri de partide politice ori consilieri prezidențiali privind cultura vieţii şi mişcarea pro-familie din România dau de gîndit şi ne întăresc suspiciunea că ei nu sînt de partea noastră, ci de partea forţelor destructive care promovează moartea şi destrămarea familiei.

Să învăţăm şi de la alţii!

Să nu ne socotim singuri înţelepţi. E important ca România şi statul român să înveţe şi din experiențele altor ţări care nu doresc să piară ori să fie înghițite de monstrul globalizării. Avortul pierde teren în Statele Unite. Motivul principal sînt cele peste o mie de clinici de prevenire a avortului care există în Statele Unite. Toate finanţate din fonduri private, nu din fonduri de stat. Centrele de avort sînt finanţate din fonduri publice (ori au fost pînă acum o lună, cînd Administraţia Trump a sistat fondurile publice pentru clinicile de avort) ori de companiile gigantice ale Occidentului şi de multimiliardarii de tipul lui Bill şi Melinda Gates. Dar creştinii americani au contracarat cu măsuri paralele. La ora actuală în America sînt mai puţin de 1000 de clinici de avort, dar peste 1000 de clinici care caută să prevină avortul. Numite crisis pregnancy centers, aceste centre le consiliază pe tinerele fete însărcinate care se gîndesc să-şi ucidă copiii nenăscuţi. Şi în România există astfel de clinici pro-vita, dar puţine, din motive financiare. Ar fi de dorit ca statul român să aloce fonduri masive pentru consilierea tinerelor care văd sarcina ca pe o problemă şi avortul ca pe un mijloc de eliminare a problemei. În plus, românii trebuie să dezvolte o cultură a adopţiilor copiilor care scapă de avort. Sînt copiii noştri, ai tutoror. Este datoria noastră creştină să ne asigurăm că ei văd lumina lumii şi cresc într-o familie normală. E de asemenea nevoie de mult mai multe centre pentru creşterea copiilor abandonaţi ori fără părinţi. Aşezămîntul de la Valea Plopului e un început şi un exemplu bun, dar el ar trebui multiplicat în cît mai multe judeţe din România. Este adevărat că astfel de centre există şi la Arad, Beiuş, Oradea, şi în alte părţi ale României, dar aceste centre pot găzdui un număr mic de copii în comparaţie cu numărul mare al celor care au nevoie de asistență. Aceste centre sînt finanţate din fonduri private. E datoria statului să finanţeze aceste centre şi multe altele ca ele.

Tot din experienţa altor ţări învăţăm că statul şi organizaţiile neguvernamentale creştine pot forma parteneriate avantajoase în promovarea unei culturi pro-familie şi pro-viață. Preşedintele Bush, de exemplu, a lansat un proiect de parteneriat prin care statul federal a finanţat programe speciale ale bisericilor pentru ajutorarea femeilor în criză sau a centrelor care cresc copii abandonaţi ori fără părinţi. Majoritatea celor care lucrează la aceste centre sînt voluntari creştini şi din asta statul are doar de cîştigat. Cum scriam mai sus, şi în România sînt astfel de centre (Arad, Beiuş, Oradea), dar finanţate de organizaţii creştine… din străinătate.

Copiii, copiii, copiii!!!

Pe lîngă familie şi căsătorie, nici România nici neamul românesc nu pot dăinui fără copii. Copiii, copiii, copiii! Trebuie aduşi pe lume şi preţuiţi. Trebuie educaţi în spiritul unei culturi a vieţii, al respectului pentru dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane, din momentul concepţiei pînă la moartea naturală, al respectului pentru demnitatea ființei umane, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O educaţie care revine părinţilor ca o responsabilitate şi, în același timp, ca un drept fundamental. Drepturile parentale trebuie şi ele respectate şi promovate. Statul secular e în competiţie cu părinţii privind copiii. Statul doreşte cu gelozie să îi creeze ori să-i reconfigureze după chipul şi asemănarea lui, nu după chipul şi asemănarea părinţilor lor. Statul secular îşi are agenda lui, valorile lui, priorităţile lui, care în marea lor majoritate sînt în conflict cu ale părinţilor. Statul ne spune că are obligaţia să formeze cetățeni responsabili, cu un comportament democratic, care să asigure supravieţuirea democraţiei. Inculcarea valorilor seculare şi cetăţeneşti, ne spune statul, e un obiectiv imperios pentru atingerea acestui deziderat.

Părinţi, nu lăsaţi statul să vă confişte copiii! Opuneţi-vă statului şi încercărilor lui de a vă transforma copiii în adulţi care dispreţuiesc valorile tradiţionale! Educaţi-vă copiii într-un spirit creştin! Învăţaţi-i moralitatea! Datoria noastră este să le creăm un spaţiu adecvat pentru creşterea lor morală şi spirituală. Să nu uităm că banii, oricîţi ar fi ei, nu vor putea rezolva problemele cu care se confruntă România ori să-i asigure supravieţuirea. Doar o cultură a vieţii şi a familiei o pot face.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA