Afară cu Shakespeare!

Dacă profesoara Cristina Tunegaru s-ar fi mulţumit să spună că „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu nu e o lectură pentru elevii de gimnaziu şi ar fi apăsat pe cuvântul „gimnaziu”, nu prea ar fi avut cine şi ce să-i reproşeze. Într-adevăr, „Baltagul” nu e pe înţelesul şi pe gustul unui elev 14 ani. Are origini, trimiteri, simboluri şi aluzii desluşibile mai degrabă la sfârşitul liceului decât în clasa a opta. Însă Cristina Tunegaru (tu)neagă „Baltagul” pe de-a întregul şi vede în el o invitaţie la violenţă domestică pentru minţile fragede care-l parcurg. Asta deja mută discuţia în alt plan, în care chestiunea nu ţine de complicaţiile receptării unui asemenea text pentru un elev de gimnaziu (limbaj arhaizant, descrieri de natură uneori plicticoase, dialoguri tipice unei societăţi tradiţional-conservatoare etc), ci de potenţialul mimetic al elevilor care presupun că arta se inspiră negreşit din viaţă. „Viaţa e sursa”, vorba personajului jucat de Mircea Diaconu în scheciul „N-am găsit altă rimă”, alături de Toma Caragiu. Dincolo de meritele „Baltagului”, pe care, în faţa oglinzii, s-ar putea ca nici măcar Cristina Tunegaru să nu le conteste, se impun câteva gânduri.

1. Elevii de gimnaziu de azi nu seamănă câtuşi de puţin cu omologii lor din anii 1970. Ritmul de emancipare e colosal. Un elev de 14 ani de astăzi e mai dezgheţat decât un student de acum trei decenii, la fel cum un copil de 7 ani are în prezent deprinderi şi dexterităţi de negândit înainte de 1989. Orizontul elevului de azi – fie el de şcoală primară, gimnaziu sau liceu – se lărgeşte mult mai repede decât cel al elevilor predecembrişti. A apărut internetul, s-au ivit reţelele de socializare şi, poate cel mai important, ni s-a redat libertatea.

2. Pusă în ecuaţie cu înlesnirile tehnologice, această libertate contribuie la dezvoltarea şi la rafinarea discernământului. La adulţi, dar şi la elevi. Siliţi până în 1989 să accepte dogma şi propaganda comunistă care te învăţa să elogiezi sărăcia şi să aplauzi abjecţia, oamenii lui 2017 pot să gândească liber, cu mintea lor, să vadă filme, să asculte jazz în cluburi de noapte, să citească orice doresc, să călătorească unde vor sau măcar unde le permite buzunarul. În condiţiile unui discernământ din ce în ce mai bine exersat, elevii încep, cu ajutorul profesorilor, să distingă între realitate şi ficţiune şi nu conchid că întâmplările din cărţi sunt indigouri ale realităţii. Arta nu e xerox, la fel cum sărutul nu e transfer de microbi. Altfel spus, e greu de crezut că un elev va citi „Baltagul” în şcoală, iar consecinţa va fi că peste câţiva ani îşi va bate nevasta sau îi va crăpa capul cu toporul vecinului. Dacă am crede asta, ar trebui să credem şi că elevii care citesc „Harry Potter” încearcă să zboare pe mături, să fure din magazinele de dulciuri, să treacă prin ziduri şi să plece cu trenul de la peronul 9 şi trei sferturi.

3. Ideea că elevul de gimnaziu ar fi o creatură fragilă, pudibondă şi la discreţia tuturor influenţelor e o năzbâtie de care primii care ar râde ar fi chiar elevii de gimnaziu. În realitate, e vorba de copii cuplaţi la toate formele moderne de comunicare, de copii care roşesc destul de puţin în faţa limbajului buruienos fiindcă sunt deja familiarizaţi cu el, de copii care nu sunt atât de derutaţi cum îi vedem noi, în grija noastră părintească uneori exacerbată şi prin asta dăunătoare. Sigur, există şi copii vulnerabili sau care cedează în faţa influenţelor nefaste. Însă cine vede într-un elev de gimnaziu o mimoză sau o creatură crescută sub un clopot de sticlă a uitat să iasă din casă sau din bibliotecă.

4. Folosirea „Baltagului” într-o discuţie despre mugurii violenţei domestice împinge lucrurile în albia corectitudinii politice. Iar corectitudinea politică impune un sistem de negare a istoriei şi de castrare a culturii ale cărui efecte sinistre se fac simţite de ani buni în Occident şi mai cu seamă în America. Dacă eliminăm „Baltagul” din programă, ar trebui să facem la fel şi cu opera lui Shakespeare. Conform Teoriei Tunegaru, studenţii la engleză n-ar trebui expuşi ideilor nocive din piese ca „Neguţătorul din Veneţia”, de pildă, care musteşte de antisemitism. Ca să nu mai spun de „Macbeth”, un veritabil elogiu adus trădărilor, impulsurilor sangvinare şi violenţei de clan.

5. Nu cu mult timp în urmă, tabloul lui Shakespeare chiar a fost dat jos de pe pereţii unei săli de curs din America pe motiv că „autorul e alb şi sunt cam multe poze cu scriitori albi”. Nu cu mult timp în urmă, un profesor universitar a propus rescrierea cărţilor lui Mark Twain, cu înlocuirea cuvântului „negru” şi a sinonimelor lui peiorative. De ce? Fiindcă fiica lui, neagră aidoma tatălui, citise „Aventurile lui Huckleberry Finn” şi făcuse o criză de plâns văzând cum erau trataţi negrii de un scriitor alb. Văzând că varianta rescrierii nu a convins pe nimeni, universitarul a revenit cu o idee care i s-a părut chiar mai bună: scoaterea lui Mark Twain din programă.

Între America lui Twain şi România e mai mult decât o aruncătură de baltag. Numai că distanţele se comprimă când analizezi două opere literare în virtutea prezumţiei de rea-intenţie. Şi când, în loc să le explici elevilor contextul istoric, ţi se pare mai comod să dai jos statuile de pe socluri şi să le pui frunze de viţă în dreptul sexului.

Radu Paraschivescu

Sursa: digi24.ro