Pentru o cultură a bunului simţ
Spunând „Bună ziua”, o facem ca recunoaştere că Dumnezeu a făcut-o aşa, cum „pe toate cu înţelepciune le-a făcut”. O mai spunem cu recunoştinţă pentru că este dăruită tuturor şi fiecăruia spre eliberare de răul vremii, Dumnezeu voind ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Adevărul cu A este Hristos şi cunoaşterea Lui se face prin asumarea crucii proprii şi urmarea Lui prin moarte spre Înviere. „Bun” este şi simţul care dă de veste că toate ne sunt îngăduite, dar nu „toate îmi folosesc” şi nu se cade a ne lăsa „biruiţi de ceva”, după spusa Sfântului Apostol Pavel. Mai spre noi, Leonardo da Vinci definea bunul simţ ca unul „care judecă lucrurile furnizate de celelalte simţuri”. Este o instanţă supremă, câtă vreme „judecata” este, prin excelenţă, proprie omului care spune, ca Descartes, „mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Tot autorul celebrului „Discurs asupra metodei” apreciază că bunul simţ este cel mai echitabil repartizat în lume, „căci fiecare crede despre sine că este bine dotat”. Acum, „bine dotat” se poate crede şi cel despre care David scria „iubeşte răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea”. Domnul îi lasă timp, dar îl va „doborî până la sfârşit” şi va muta „rădăcina lui din pământul celor vii”.
Simţul cel bun se aseamănă unui sfetnic înţelept care învaţă că în toate există o măsură prin care îşi definesc locul sub soare. În toate, scria Eclesiastul, Domnul a pus veşnicia, numai că omul nu o poate cuprinde „de la început la sfârşit”, o presimte însă ca o chemare tainică. E un simţ integrator, care ne poartă spre „rânduială”, statornicie descifrată în datini şi obiceiuri. „Rânduiala” nu desfide „ordinea”, e însă îngăduitoare spre rostuirea vremuirilor, ca o dimpreună vorbire cu natura, cu lumea, cu întreaga creaţie, cu semenii şi, mai presus de toate şi tot, cu Dumnezeu. La plinirea vremii, se ivesc tâlcuri în care susură dorul, acel „dor-dor” prin care respirăm veşnicia.
Bătrânii noştri vorbeau şi de „buna socoteală”, chibzuinţa ce trebuie să însoţească omul la tot pasul. Presimţeau un fel de logică internă a desfăşurării lucrurilor, exprimată metaforic în expresii impersonale ca „se cere”, pe care o urmau cuminte. (Poate nu întâmplător, românul Ştefan Lupaşcu a elaborat o logică a terţiului inclus, a lui „şi, şi” sau „nici, nici”.) Şi dacă toate au un sfârşit, se cuvine ca el să fie bun şi asta e treaba omului al cărui rost e să sfinţească locul dat de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna ca toate să fie făcute cu judecată, să nu apucăm a face nimic înainte de a cumpăni bine, căci „lucrurile făcute fără chibzuinţă atrag după ele căinţă”.
Tehnologizarea, specializările mereu mai precise şi înguste au împins pe un plan secund „bunul simţ”, considerat „depăşit”, nefolositor în societatea cunoaşterii, definită de exactitate maximă, competiţie şi concurenţă nemiloasă. Şi totuşi! Recunoscând criza din care nu reuşim să ieşim, să ne amintim că ea îndeamnă la judecarea faptelor săvârşite, pentru că au fost făcute şi cum, ca şi a celor nefăcute pentru că au fost ignorate sau dispreţuite. Infirmitatea ştiinţei se arată în aceea că singură nu poate întemeia o morală, că poate fi folosită ca instrument, mijloc, nu scop. În gâlceava concepţiilor (a „ismelor” de tot felul) despre viaţă transpare nevoia revenirii la bunul simţ ca moderator între toate cele multe posibilităţi existente şi îngăduite. Început bun e ruga către Dumnezeu, căci „El ne-a făcut pe noi, nu noi”, cum o făcea David: „Fă bine, Doamne, celor buni şi celor drepţi cu inima”. Iar Sfântul Vasile cel Mare arată că „drept la inimă” „este cel care nu are mintea pornită spre exagerare, nici spre micşorare”, ci se îndreaptă pe calea de mijloc a virtuţii care este şi culme.
Bunul simţ dă consistenţa valorică a culturii, definită ca fiind ceea ce rămâne după ce am uitat tot ce am învăţat. Ce rămâne? Un mod de a trăi în pacea pe care ne-a dăruit-o Hristos, învăţând că „făcătorii de pace” vor fi numiţi „fiii lui Dumnezeu”. Rămâne un mod de a trăi pacea între minte şi inimă, una pe alta completându-se întru armonia dătătoare de unitate diversităţilor, care e gazda desăvârşirii. Domnul binecuvântează unitatea pentru că în ea se regăseşte Însuşi ca Treime-Unime şi Unime-Treime. Corolar rămâne, de-a pururi, iubirea fără de care „nimic nu suntem” din tot ce înseamnă desăvârşirea, Hristos. Am spune că iubirea îşi are măsura în ea şi Evanghelistul Ioan încredinţează că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică”. Iubirea este roada cea mai preţioasă a cultivării binelui, iar Maica Domnului a înţeles-o cu prisosinţă, zicând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”. Exersat în fiecare zi, simţul cel bun e sămânţa faptei care înfloreşte în cuvântul înţelept şi rodeşte în fapta bineplăcută lui Dumnezeu, folositoare semenilor, spre vrednicia noastră în lucrarea voii Ziditorului.
Hristos se roagă mereu „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine ca să creadă că Tu M-ai trimis” şi ne iubeşte deopotrivă, voindu-ne fii ai Săi, moştenitori ai vieţii celei veşnice care este cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi a lui Hristos. Cum întrebările nasc tot altele, iar noi vedem doar „în ghicitură”, împreună cu Arghezi să îngenunchem zicând: „Rugămu-ne fără să cerem, rugămu-ne să ne împărtăşim cu tainele şi să nu ne lepădăm de ele”.
Elena Solunca Moise
