Psihiatrul Ion Vianu, fiul criticului literar Tudor Vianu: „Găsiți o mână de patrioți și se va întoarce țara”

Ion Vianu, medic psihiatru și scriitor, a părăsit țara în 1977, după implicarea în mișcarea lui Paul Goma. A fost unul dintre puținii intelectuali români care a criticat public regimul comunist, militând, în exil, împotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca armă politică. Revenit acasă după Revoluția din 1989, fiul distinsului eseist și critic literar Tudor Vianu s-a dedicat scrisului. Bulversant de sincer, dialogul de mai jos se înfiripă dintr-o fereastră în timp, dintr-o amintire dragă, crește apoi spectaculos, dezvăluind rănile României noastre, pentru a-și trage sufletul, în final, pe limanul literaturii

La 83 de ani, Ion Vianu utilizează dezinvolt calculatorul, scrie, rescrie, creează, publică… E verde, domnul Vianu! Iar când rememorează, te ține cu sufletul la gură: „Aveam aproape șapte ani în timpul răscoalei legionare din ianuarie 1941. Scuarul de la Dorobanți (acum adăpostind bustul lui Brâncuși) era ocupat de o tabără alcătuită din oameni voinici, îmbrăcați semi țărănește, cu un fel de zeghi și căciuli de oaie. Cu o zi înainte asistasem la jefuirea unor dughene evreiești de pe Bd. Beller. Era o vreme întunecoasă și uscată. Răsculații aprinseseră focuri, puștile erau așezate în piramide, sprijinindu-se unele pe altele. Din când în când se auzeau, nu știu de unde, tiruri izolate de automate, tunul bătea la mică distanță la sediul Legiunii din strada Roma, unde intervenea armata lui Antonescu”.

Umbrele trecutului unduiesc, vii, în fața noastră: „Postul nostru de observație era o fereastră îngustă în sufragerie pe care priveam oblic, lipiți de zid, de teamă să nu ne pălească vreun glonte. Aveam simțământul îndreptățit de a fi pe front, între linii. Spre nelămurirea mea, tata a spus: să facem o plimbare. Înmănușați, înpaltonați am ieșit în scuar, am făcut turul pieței. Împușcăturile continuau, fără să ne dăm seama de unde veneau focurile de armă, plesnete de bice. Ce făceam acolo? Tata mă ținea strâns de mână; alături de el mă simțeam în deplină siguranță. Nu căzuse noaptea când s-a ridicat tabăra, oamenii cu căciuli au dispărut, mistuiți de ceață…”.

Odată estompată amintirea tatălui, plonjăm, sec, în prezent. „Cum poate fi vindecată România de bolile tranziției, domnule doctor Ion Vianu? Care au fost și sunt, în opinia dumneavoastră, păcatele capitale ale societății noastre de după 1989?”, întreb pe nerăsuflate. „Vedeți, eu refuz să mai vorbesc de tranziție după 28 de ani. Și comuniștii s-ar fi jenat, prin 1976, să vorbească despre greaua moștenire lăsată de burghezie! Pur și simplu, constat că trăim într-o țară în care mulți indivizi o duc bine: dacă ești indiferent și ai bani poți avea o viață plăcută. Dar statul nu-și face datoria, a devenit sluga oligarhiei. Sănătatea publică, transporturile, educația sunt la pământ. Regresul educației naționale face parte din această indiferență generalizată pentru viața publică”, consideră Ion Vianu.

Inteligența, o bogăție națională

Imediat, completează: „Dacă aș mai avea energia de a duce o luptă politică, aș milita pentru înscrierea unui articol în Constituție care să proclame inteligența drept principala bogăție națională, demnă de atenție și protecție. Nu este admisibil să irosim inteligența și creativitatea copiilor noștri. Aveți dreptate, cu cât tratăm inteligența mai rău cu atât opinia publică devine mai manipulabilă. Iar statul rămâne mașina de muls a oligarhiei. Pentru mine, a fi patriot înseamnă un singur lucru: grija dezinteresată pentru cauza publică, res publica. Găsiți o mână de patrioți și se va întoarce țara”.

România postcomunistă – o decepție

Ion Vianu operează scurt cu bilanțurile: „Ca individ, am avut cea mai bună viață, în raport cu ceea ce sunt. Aș vrea să mai trăiesc câțiva ani, nu mulți, mai am două-trei lucruri de spus. Ca român sunt decepționat cum arată România postcomunistă. În naivitatea mea, o anticipam ca pe o comunitate de oameni liberi și creatori; din nefericire, este lucrată de egoism, iar frica se manifestă pe căi mai subtile decât în comunism. Aș vrea să spun românilor: nu vă fie frică! În ciuda acestui fapt, continui să cred în viitorul unei țări care a avut o istorie de succes, propovăduind, totodată, primul vers al imnului nostru național”.

Amor intellectualis – secretele unei copilării mirifice

Amor intellectualis. Romanul unei educații – cartea anului 2010 – a fost reeditată recent de Polirom. Care este povestea acestei cărți marca Ion Vianu? „Chiar grele și ingrate fiind, începuturile vieții sunt îndeobște simțite pline de farmec. Invers, dacă adultul de mai târziu nu poate atribui copilăriei lui nimic luminos este foarte posibil ca existența să-i fie total compromisă. În ce mă privește, fac parte din cei care au avut noroc. Amor intellectualis este relatarea unei copilării mirifice, nu lipsite de dificultăți. O aură de melancolie a înconjurat-o, peste care s-au suprapus anii cei mai grei ai unui regim politic de teroare (1948-1962)”, ne-a dezvăluit scriitorul. „Nu vă spun nimic nou afirmând că educația nu este numai însușirea culturii. În privința asta, am fost mai mult decât privilegiat. Există o educație a sentimentelor, și la mine ea s-a petrecut sub semnul melancoliei; există o educație prin cei de o seamă cu tine; și aci am avut norocul unor prieteni excepționali”, consideră Vianu. Concluzia: „În cele din urmă, te educă societatea mare, poporul și epoca ta. Și eu am trăit vremuri tulburi, ale unei revoluții care deși era impusă din afară era totuși o revoluție cu toată trăsăturile de transformare a societății și de teroare pe care o astfel de epocă le presupune. O astfel de experiență este și ea răscolitoare, te învață lucruri teribile despre Om și oameni. Amor intellectualis nu este propriu zis o autobiografie; am intitulat cartea „roman autobiografic” pentru că am operat o selecție: în timp (de la începutul ciclului superior de liceu până la terminarea studiilor universitare); între oameni și fapte. Am imaginat unde nu aveam date, dar am lăsat să se vadă unde intervenea imaginația”.

Omul-om și roboții

Ion Vianu nu vede viitorul în culori calde: „Specialiștii spun că omul nu va înceta niciodată să controleze inteligența artificială, dar eu mă tem că roboții inteligenți vor tinde din ce în ce mai mult să favorizeze soluțiile propuse de alți roboți inteligenți, iar omul-om va fi marginalizat. În aceste condiții, lupta se va da în jurul valorilor spiritual-umane. Nu avem dreptul să ignorăm trecutul și cultura, singure ele ne mențin în condiția de om, împiedică roboții inteligenți să ne domine. Lupta pentru cultură nu este o joacă. Educația înseamnă transmiterea culturii. Informatica, tehnica în general sunt învățământ. Între cele două trebuie să existe un echilibru”.

 „Fii credincios ție însuți!” Trădarea și exilul

Care au fost, sunt și vor fi, pentru psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, sentimentele care au stat la baza formării omului Vianu? „Foarte repede, în conștiința mea s-a format ca un ideal sfatul pe care, în tragedia Hamlet a lui Shakespeare, un tată îl dă fiului său care urmează să plece printre străini: To thine own Self be True, căreia eu i-am dat sensul cel mai des acceptat de traducători și comentatori: „fii credincios ție însuți”. Dar ce însemnă „credincios” și ce înseamnă „ție”? Unii cred că este elogiul egoismului: urmează-ți propriul interes. Dacă ar fi așa, de ce, urmând acest precept, respectând condiția, You cannot to be false to any man „nu poți fi fals nimănui”? Prin urmare, am urmat interpretarea clasică: să asculți întotdeauna de convingerea ta intimă, să nu te falsifici și atunci vei apărea unul singur, adică tu însuți, în fața altora. Dar această convingere profundă s-a transformat în ceva extrem de greu și de laborios fiindcă trăiam într-o societate în care libertatea era mai mult decât suspectă: de nedorit. De aici nu era decât un pas către nesinceritate, către negarea principiului și desigur că am ‘păcătuit’. Dar actul decisiv, acela de-a pleca, nu înainte de a fi spus adevărul acolo unde era interzis să o faci: în țară, l-am făcut, plecând în exil. Exilul… după cum Sf. Francisc din Assisi vorbește de „Sora noastră moartea” aș spune eu: „Fratele nostru exilul”. Un dor necontenit și o deschidere a orizontului este exilul; simbolic, dacă nu material, un loc din care nu te întorci nicicând.

Noile mijloace de comunicare – „Lipsesc relația umană de profunzime și de durată”

„Noile media conțin binele și răul. Pe de o parte, ele lipsesc relația umană de profunzime și de durată. Devine atât de ușor să comunici încât ceea ce comunici este cu necesitate superficial. Pe de altă parte, intri în relație cu mult mai mulți oameni șansele unor întâlniri reale, unei comunicări cu un conținut mai profund cresc. Este extraordinar și nemaiîntâlnit să fie tot așa de ușor să comunici cu o persoană din noua Zeelandă și cu vecinul de apartament. Se va dezvolta o nouă conștiință universală, cu sfinții, cu geniile și cu monștrii ei. Internet 2.0, 3’0, etc. favorizează  contactele cele mai folositoare dar și terorismul. Mă tem foarte tare despre ceea ce se numește internetul negru, incontrolabil, prin care se scurge informația teroristă și mafiotă”, consideră Ion Vianu.

Ce rol mai joacă religia astăzi? Ion Vianu: „Religiile, mă refer mai ales la religiile monoteiste, conțin o parte de lumină și una de umbră , o parte de fericire și de mângâiere, o parte de nenorocire și de pedeapsă. În creștinism componenta punitivă se răsfrânge mai ales în cartea Apocalipsei, în timp ce evangheliile conțin mai ales partea de  mângâiere și de iubire. În Islam, dimpotrivă, domină partea punitivă și agresivă. Iar curentele radicale wahabbist și salafist propagă aproape exclusiv, ura, adică voința de a nimici pe Celălalt, pe cel diferit de tine. O altă problemă a Religiei este relația cu puterea lumească. Cristos a făcut o separație clară între cele două puteri, dar în fapt s-au înfruntat mereu cezaro-papismul și papocezarismul, adică scheme de fuziune a celor două puteri, lumească și cerească. În creștinismul modern tentația puterii este net ștearsă. Sectele agresive ale islamului pun în evidență doctrina clasică: comandantul credincioșilor, califul, este și reprezentantul lui Allah pe pământ. Deci el are dreptul să ia deciziile cele mai radicale și mai sălbatice în numele lui Dumnezeu. Trebuie să spun că omul are o componentă sadică atât de accentuată încât chiar și fără aportul doctrinelor religioase își poate exercita acțiunea destructivă (comunismul și nazismul au fost atee). Azi Daeș este distrus pe teren dar va dirija terorismul din ciberspațiu. Totuși cred, spre deosebire de alții, că  omul trăiește mai greu fără religie. Împotriva a ceea ce cred alții, eu cred că religiile, pentru a rămâne vii, trebuie să evolueze. Dumnezeu sălășluiește în intimitatea fiecărui ins, este profunzimea profunzimilor iar existența lui se manifestă în trăirile simbolice care sunt izvoare de îmbogățire ale personalității. Iar rolul psihanalizei nu este să le neantizeze ci să tălmăcească  puterea creatoare a simbolurilor.

Populațiile vor continua să se amestece, cum s-a întâmplat în tot cursul  Istoriei. Valului demografic Europa nu trebuie să-i opună armele ci atractivitatea civilizației, dacă o poate dovedi. Astfel, radicalismul religios s-ar putea stinge, cu timpul.  România ar putea consimți un sacrificiu, România noastră confruntată cu o emigrație masivă; o anumită forță de muncă străină ar fi de folos. Reușesc mai bine civilizațiile primitoare decât cele defensive”.

Sursa: evz.ro