Omilia Patriarhului Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii la Sfânta Liturghie oficiată cu prilejul sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou, 27 octombrie 2017

Preafericirile Voastre,

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi săvârşim pomenirea Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov, ocrotitorul ceresc al cetăţii Bucureştilor şi, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, am auzit lecturându-se slujba cuviosului, un pasaj din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni despre răstignirea trupului, roadele Duhului şi viaţa în Duh (Gal. 5, 22 – 6, 2), iar după aceasta poruncile fericirilor din Evanghelia după Luca (Lc. 6, 17-23).

Făgăduinţa fericirii cereşti pentru toţi cei care Îi vor urma cu adevărat lui Hristos este descrisă diferit în Evangheliile după Luca şi după Matei. Evanghelistul Matei descrie Predica de pe Munte a Mântuitorului, în care ni se oferă un compendiu complet de nouă porunci ale fericirii, inclusiv poruncile smereniei, milosteniei, curăţiei inimii şi împăciuirii.

Evanghelistul Luca, pe de altă parte, aminteşte doar patru porunci ale fericirii, în care se vorbeşte despre sărăcia cu duhul, despre flămânzire, despre cei supuşi urii altor persoane, despre cei prigoniţi şi supuşi necinstirii. Aceste porunci sunt deosebit de aspre şi ascetice: ele ne cheamă să urmăm calea lepădării de sine şi a răstignirii împreună cu Hristos. Nu este de mirare că anume acest pasaj evanghelic ne este propus de către Biserică în zilele de pomenire a sfinţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu în viaţa monahală.

Viaţa oricărui creştin înseamnă lepădarea de sine în calea lui către Hristos. Calea monahală către Dumnezeu este considerată a fi o asceză deosebit de dificilă, fapt pentru care monahii sunt adesea numiţi nevoitori. La botez toţi creştinii făgăduiesc că se leapădă de satana, însă la tunderea în monahism creştinii făgăduiesc ceva în plus, mult mai aspru. De dragul unei noi vieţi în Hristos, ei se leapădă într-un mod mai hotărât, mai evident de lume şi de tot ceea ce înseamnă aceasta. Dar oare prin ce se justifică o astfel de nevoinţă? Ce li se promite acestor oameni?

Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, unul din cei mai iubiţi sfinţi nu doar în Biserica Ortodoxă Rusă, ci şi în întreaga lume ortodoxă, în cunoscuta convorbire „Despre scopul vieţii creştine” spune că „oricât de bune ar fi rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştine, totuşi, scopul vieţii creştine nu constă doar în aceste fapte”. Scopul adevărat al vieţii creştine, după cuvântul Sfântului Serafim, constă în dobândirea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, orice nevoinţă a vieţii creştine are sens doar în Duhul Sfânt şi doar în Duhul aduce roadele ei.

Roadele Duhului, respectiv consecinţele acţiunii Sale asupra omului sunt virtuţile, după cum ne învaţă lectura Apostolului de astăzi: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,  blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22). Apostolul spune că Duhul Sfânt anulează în om acţiunea legii trupeşti (Gal. 5, 23). Cât timp omul trăieşte în duh, el trebuie să şi umble în Duhul (Gal. 5, 25).

Nu întâmplător acţiunea vădită a Duhului Sfânt asupra omului este descrisă ca fiind o lumină: faţa profetului Moise strălucea după convorbirea cu Dumnezeu (Ieş. 34, 35); lumina l-a învăluit pe prigonitorul Saul [din Tars], atunci când i s-a arătat Hristos pentru a-l întoarce de pe calea greşită şi a-l chema la apostolat (Fapte 9, 3); şi chipul Sfântului Serafim strălucea, conform mărturiei unui contemporan de-al lui, în timpul convorbirii despre Duhul Sfânt.

Această lumină nu poate fi ascunsă, pentru că ea luminează înaintea oamenilor (Mt. 5, 16). Omul luminat le transmite şi altora lumina prin cuvântul bun de învăţătură, prin predica sa şi îi îndreaptă pe ceilalţi cu duhul blândeţii, după cum ne spune lectura de astăzi (Gal. 6, 1).

De aceea şi nevoinţa monahală este strâns legată de nevoinţa predicii creştine, a misiunii şi a luminării duhovniceşti. Însuşi cuvântul „luminare” are un sens duhovnicesc, acela de luminare a vieţii omului cu lumina harului dumnezeiesc. Mănăstirile au fost adesea tocmai astfel de centre de luminare duhovnicească a poporului din ţinuturile învecinate.

Şi aceasta pentru că prin intermediul predicii, mai ales a predicii convingătoare, se arată însăşi viaţa în Duhul Sfânt a omului credincios. Ascetul sau nevoitorul poate păstra tot timpul tăcerea, poate rosti neîncetat rugăciuni sau poate fi în singurătate, însă viaţa lui, transfigurată de harul Mângâietorului Ceresc, pe care el a dobândit-o, va mărturisi despre Hristos mai puternic decât orice cuvânt.

Astăzi, ca pe vremuri, monahii cu experienţă mai bogată iau asupra lor greutatea îndrumării duhovniceşti a altor oameni. Din mila lui Dumnezeu, în aşezămintele monahale ortodoxe din Rusia, precum şi în România, este încă vie tradiţia relaţiei de călăuzire între duhovnic şi ucenici.

Tâlcuind cuvintele Evangheliei (Mc. 9, 1), Sfântul Cuvios Serafim de Sarov numeşte locuirea Duhului Sfânt în om „Împărăţia lui Dumnezeu care a venit cu putere”. La fel ca în vremurile străvechi, şi astăzi apar mulţi învăţători falşi, politici şi religioşi, care promit raiul chiar aici, pe pământ, însă fără Hristos. În veacul al XX-lea urmarea unor astfel de rătăciri a dus la experimente istorice îngrozitoare la nivel de stat, din cauza cărora Biserica Ortodoxă a avut de suferit foarte mult. Astfel, numai în Biserica Rusă au murit pentru credinţa în Hristos zeci de mii de slujitori ai Sfântului Altar şi monahi şi sute de mii de mireni.

Martirii noştri credeau şi ştiau că singura posibilitate de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu aici şi acum este doar prin vieţuirea în Duhul Sfânt. Ei au mărturisit prin propriul lor sânge că adevărata fericire, fericirea în sensul cel mai înalt al acestui cuvânt, este doar în Duhul Sfânt. Atunci când suntem în Duh suntem în pragul fericirii aici, pe pământ, şi în deplinătatea fericirii în lumea cerească, de sus. Acest adevăr este mai presus de minciună şi de ura prigonitorilor.

Mântuitorul spune că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Aceasta însă nu înseamnă că ea nu are nicio legătură cu viaţa noastră pământească în comunitatea umană. Omul care tinde prin propria viaţa să dobândească Duhul Sfânt primeşte de sus înţelepciune şi puterea de a făuri în Dumnezeu propria familie, comunitatea bisericească, aşezământul monahal, societatea sau ţara. Să luăm aminte întotdeauna la cuvintele Mântuitorului: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 2).

Mă bucur să văd astăzi mulţimea credincioşilor. Evlavia dumneavoastră este o mărturie a înfloririi Ortodoxiei româneşti de astăzi. Ne-am adunat aici la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru a săvârşi soborniceşte Dumnezeiasca Liturghie, pentru a înălţa rugăciuni împreună cu alţi arhipăstori, păstori şi fii sau fiice duhovniceşti ale Sfintei Biserici Române în această zi atât de semnificativă pentru Bucureşti, ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. În numele Biserici Ruse am adus aici în dar pentru Biserica Română o părticică din sfintele moaşte ale Cuviosului Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, ca să fie întru amintirea unităţii noastre spirituale nedespărţite şi a patrimoniului duhovnicesc comun.

Fie ca, pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Serafim de Sarov şi Dimitrie Basarabov, Domnul să apere pământul românesc şi poporul evlavios al acestuia de orice rău. Acest popor să fie plin de darurile Duhului Sfânt, să se nevoiască râvnitor pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iud. 1, 3) şi să păstreze neîndoielnic fidelitatea faţă de Biserica Ortodoxă cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, pe care nu au biruit-o toţi prigonitorii ei. Amin!

Sursa: basilica.ro