A crede și a (nu) cerceta
Cu toate că nu se regăsește în Sfânta Scriptură, dictonul „Crede și nu cerceta!” este o acuzație atee adusă credincioșilor de către cei care pun în opoziție știința și credința. Pe de o parte, extrem de onorabilă, cercetarea ar corespunde spiritului științific, blindat de evidențe empirice și demonstrații matematice, invocând inteligența și progresul rațiunii. Nu se îndoia oare Descartes, în zorii modernității, de tot ceea ce există, pentru a ajunge la o certitudine definitivă, apodictică, neamenințată de nici un scepticism? Certitudinea existenței clare și distincte a eului care gândește, a subiectului modern, a devenit astfel punctul de referință pentru un stil de gândire în lucru până astăzi. Dar oare nu-L recupera același Descartes pe Dumnezeu, pentru a (re)întemeia această lume periclitată de scepticism?
Pe de altă parte, a rămâne în opoziția naivă a atotputerniciei cercetării în detrimentul credinței înseamnă a nu sesiza un principiu de bun simț: domenii diferite cer abordări și metode diferite, iar dacă lumea văzută, lumea empirică, se pretează la un anumit tip de cercetare, nu e mai puțin adevărat că a decide că și Dumnezeul nevăzut și infinit trebuie să fie „prins” cu aceeași metodă este o greșeală. Credința își are legitimitatea și utilitatea ei, ținând mai degrabă de registrul iubirii decât de cel al raționalității empirice.
Este un lucru bine cunoscut că de credință are nevoie și omul de știință, că marile descoperiri au ținut la început de incandescența încrederii și viziunii personale, înainte de a deveni legi ale naturii, redate în limbaje formalizate. De asemenea, este la fel de plauzibil că știința modernă s-a construit pe credința – moștenită de la medievali – că raționalitatea acestei lumi se datorează unui Creator rațional.
Aceste tipuri de încredere aruncă în umbră pretențiile unei cercetări complet autonome, situată în afara oricărei credințe, de aceea trebuie să concedem că și credința își are rolul ei chiar în demersul cercetării, chiar dacă nu este neapărat o credință religioasă.
În plus, ca să revenim la aceasta din urmă, există destulă știință în teologia însăși, uneori prea multă ar spune unii. Deși pare un act foarte spontan și personal, a crede în Dumnezeu nu exclude deloc, ci reclamă interacțiunea cu științe diferite precum istoria, arheologia, filologia ș.a. Cel care vrea să-și înțeleagă credința apelează la aceste științe în conjuncție cu teologia și filosofia, iar cercetarea lui are loc în interiorul credinței, nu în afara ei. „Cred, ca să pot înțelege”, afirma Anselm de Canterbury. Nevoia cercetării întru credință este cât se poate de firească, având un rol apologetic, aducând argumente raționale atât în fața celor care nu cred, cât și înaintea îndoielilor proprii care apar, insidioase, la răstimpuri. Cercetarea nu este refuzată de cel ce crede, ci dimpotrivă, credința îi deschide câmpuri noi, care se întind de la științele veacului, până la teologia însăși: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39), îndemna Mântuitorul, adăugând imediat: „Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine”.
Iar acest îndemn ne deschide către un alt tip de abordare, în care o cercetare nu ajunge doar la un rezultat formalizabil științific sau, dacă o face, este chemată la mai mult, la cunoașterea lui Dumnezeu Însuși, atât cât îi este omului în putință. Cercetarea întru credință vrea mai mult decât un obiect de studiu, o metodă de lucru și un adevăr al acestei lumi, deoarece căutarea lui Dumnezeu nu se mulțumește cu atât. Nevoia vitală de absolut care ne locuiește înaintează dincolo de scena lumii acesteia, într-o cercetare care, unită cu rugăciunea, seamănă din ce în ce mai puțin cu știința modernă. Căci dacă Dumnezeu ar putea fi descoperit cu metodele științifice care descoperă legile universului, oare nu ar fi El inferior universului – un idol mundan, o parte a lumii?
Într-o încercare impresionantă de a pune filosofia în vârful piramidei cunoașterii, deasupra teologiei, Hegel credea că rațiunea poate înțelege totul, chiar și pe Dumnezeu, dar această circumscriere rațională a Divinului nu poate fi adevărată. Dacă omul L-ar putea cunoaște fără rest pe Dumnezeu, atunci omul ar fi Dumnezeu, fiindcă rațiunea lui L-ar încăpea pe Cel pe care cerurile nu-L încap, pe Cel „dincolo de toate”, după o formulă a Sfântului Dionisie Areopagitul. Cu toate că ni se împărtășește prin lucrările Sale, prin harul Său necreat, Dumnezeu rămâne necunoscut în Ființa Sa, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama. A încerca să-L cunoști pe Cel incognoscibil cu metodele științei care se ocupă de lumea creată este o cale închisă de la un anumit punct încolo. Cercetarea lui Dumnezeu se preschimbă în urcuș duhovnicesc și, trecând prin cunoașterea rațională și prin limbajele predicative, se înalță la limba rugăciunii prin care Dumnezeu este chemat și răspunde chemărilor omului de la măsura iubirii Sale, într-un dialog și o comuniune niciodată suficient de empirice pentru a-l mulțumi pe cel necredincios. Taina întâlnirii cu Dumnezeu merge chiar dincolo de cuvinte, într-o rugăciune tăcută, experimentată în tradiția mistică a Bisericii noastre. Tăcerea urmează cuvintelor, ține de cunoaștere, dar știința nu are priză asupra ei.
Poate că, în acest punct, dictonul „Crede și nu cerceta!” ar putea avea un oarecare înțeles, deși nu cel pe care-l dau detractorii credinței. Există multă cercetare în credință și teologie, după cum am arătat, pentru că, în mod firesc, ele sunt una; dar există și abandonul rugăciunii în Dumnezeu, în care cercetarea și-a făcut lucrul său și a rămas în urmă, iar trăirea Celui Preaînalt se desfășoară în orizonturile mai înalte ale dragostei. „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (…) Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (1 Ioan 4, 8 și 16). De aceea, în loc să respingem credința în numele cercetării, este mai rațional să acceptăm că fiecare registru ontologic – fie al lumii văzute, fie al lui Dumnezeu – își are propriile metode de cunoaștere. Chiar dacă se întrepătrund uneori, ele se despart însă fie pe culmile contemplației lui Dumnezeu, fie în praful empiric al lumii acesteia.
(Nicolae Turcan este teolog și filosof creștin, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca)
Sursa: ziarullumina.ro
