Duminica a 32-a după Rusalii

Şi intrând, trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. 4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. 5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. 6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. 7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. 8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. 10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Ne-am uitat azi pe calendar și am văzut ce repede s-au dus încă trei săptămâni din viață. Parcă nici n-au fost. Nici n-am apucat să fac mare lucru. Privești calendarul și vezi că timpul nu iartă, că mușcă sălbatic înfigând colții în tot ce apucă, alteori te uiți în jur și vezi aceleași apucături.

Există oameni care sunt la fel ca timpul. Se cred veșnici, puternici, mari și de neatins. Singura asemănare între timp și om este că trec. Azi ești în fotoliu stăpân pe telecomandă, mâine la capelă. Cei mai mulți nu realizează că o clipă este distanța între fericire și durere, de data asta veșnică.

Toți pierdem lucruri în viață. Cel mai dureros e când pierzi oameni. Al doilea lucru dureros este când pierzi timp și realizezi. Îți dai seama că nu mai poți schimba ceva. Seneca spunea că îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei nefăcând nimic. Ce rămâne mai dăm și lui Dumnezeu.

Imperiile de-a lungul istoriei au fost măcinate și ele de timp. Ce este azi prezent, mâine e trecut. Totul se duce. Singurul timp valorificat este cel împărtășit cu Dumnezeu și cu cei de lângă tine. Au trecut trei săptămâni din noul an și-mi dau seama că am făcut puțin. Adică mult pentru mine și puțin pentru alții.

Biserica a ajuns și ea să fie sclava timpului nevalorificat. Pe mulți plictisește. Ea care ar trebui să fie trambulina spre veșnicie, ar trebui să bată măr timpul. Dar nu, mulți dorm undeva între prezent și veșnicie cu ochii la ceas. De parcă în secundele în care nu ești la biserică ai ceva mai important de făcut.

Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp, așa spunea Einstein. Deci Îi putem da lui Dumnezeu ce e al Lui fără teamă. Va exista mereu prea mult timp pentru ce e al nostru. Timpul este un dar care trebuie valorificat azi, mâine ar putea fi târziu.

Oprindu-ne un pic asupra evangheliei zilei, cred că între noi și Zaheu există o singură legătură: suntem căutați de Dumnezeu, așa cum însuși Iisus a spus: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. În rest, nimic. Nici măcar nu cred că am mai alerga să-l vedem. Sau poate cel mult ne-am cățăra și noi pe ceva, cumva, undeva, dar sigur nu într-un copac, e prea periculos. Poate pe vreo clădire (dar să aibă lift, că suntem prea comozi să urcăm pe scări!). Probabil am merge dacă avem nevoie de vreo minune. Și vrem să-L vedem, dar doar trecând. Nu vrem să ne strige pe nume. Nu vrem să vină în casa noastră (mai ales că el nu vine niciodată singur, ci mereu e însoțit de oameni care, curios, mănâncă și beau!).

Nu, noi nu vrem să vină în casă noastră. Eventual să ne lase cartea de vizită și Îl vom căuta noi. Poate că Îl vom căuta, dar sigur nu vrem să vină acum la noi. Nu vrem pentru că noi nu am ști niciodată să stăm în picioare înaintea Domnului și să întrupăm actul de căință: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!” Noi nu avem curajul lui Zaheu de a îndrepta lucrurile și viața, de a ajuta fără a aștepta o răsplată imediată. Și chiar dacă ne place Hristos, ne place să treacă, să facă eventual o minune, două, dar apoi să plece mai departe, să ne lase cu viața noastră.

Și apoi, de ce să alergăm să-L vedem?! Oricum vor fi acolo jurnaliștii și ne vor relata tot. Ba chiar și ceva în plus sau anumite detalii pe care noi nu le-am fi observat cocoțați pe nu știu ce clădire. Așadar, Iisus să treacă și să meargă mai departe. Noi Îl vom vedea la știri sau ne vor povesti vecinii. Ne place mai mult Hristos așa cum e prezentat la televizor sau Cel din bârfele „vecinilor”, decât Cel din Evanghelie!

Cu toate acestea nu vrem să-i uităm pe cei care ar merge doar pentru că trece Domnul, pentru că ei știu cine este Iisus și au învățat cât de mult contează prezența Domnului în viața lor. Încă mai sunt care au înțeles că sunt așteptați de Dumnezeu și fac tot efortul pentru a-L întâlni și a întrupa actul de căință. Ei sunt mereu pe drumul pe care trece Hristos sărac, flămând, însetat, abandonat. Toți ceilalți vrem doar spectacol…

Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. În graba noastră trecem deseori pe lângă oameni şi abia după câţiva metri ne oprim şi ne întrebăm: „Oare de unde-l ştiu pe ăsta?!… Sigur l-am mai văzut pe undeva!”. Dar ne consolăm imediat cu gândul la vreo posibilă confuzie sau vagă asemănare: „Mi s-a părut!” sau „Seamănă puţin cu X, dar nu are cum să fie tocmai el şi tocmai aici”. Şi ne vedem de drum, de treburi, de existenţa noastră. Uneori atât de prinşi suntem cu ale noastre că nu avem timp, chef, ochi să-i vedem pe cei din jurul nostru. Uneori apăsarea vieţii este atât de mare încât mergem cu privirea aţintită doar spre pământ, uitând de oameni şi de cer. Dar avem şi zile când ne uităm cu atenţie, urmărim, “stăm la pândă”, suntem pe fază: vrem să ştim cine a mai apărut în jurul nostru, cine şi ce a mai făcut, pe cine l-am putea transforma din străin în prieten sau, de ce nu, şi invers: din prieten în străin. Poate că deseori pândim şi pentru că ne gândim că şi alţii stau şi ne pândesc, trag cu ochiul la viaţa şi întâmplările noastre. Unii fac acest lucru din curiozitate, alţii doar ca să omoare timpul, alţii urzind planuri răutăcioase (ca în evanghelia de astăzi!).

Este adevărat că cei mai mulţi dintre oameni ne sunt străini, după cum pentru cei mai mulţi noi înşine suntem nişte străini (câţi oameni cunoaştem şi ne cunosc din cei şapte miliarde?). Dar asta nu ne afectează sub nicio formă. Şi nici nu trebuie să suferim din lipsă de popularitate. Însă este grav când ne devenim nouă străini, când nu ne cunoaştem pe noi înşine: nu ştim de ce suntem în stare, nu ştim (şi nici nu ne zbatem să aflăm!) ce talente avem şi nu valorificăm nimic din darurile cu care am fost înzestraţi. La fel de grav este când nu-i cunoaştem pe cei din jurul nostru, pe cei apropiaţi împreună cu care trăim zi de zi: părinţi, soţi, copii, fraţi, prieteni etc. Şi mult mai grav este atunci când te apropii de celălalt cu gânduri meschine, te faci că-ţi doreşti prietenia lui, dar de fapt urmăreşti doar propriile interese. Apropierea de celălalt poate avea zeci de motivaţii şi mijloace, dar toate trebuie să ducă spre un scop bun, trebuie să fie pentru o cauză bună, fără să uităm că niciodată, dar absolut niciodată, scopul nu scuză mijloacele! Este greu să ajungi la inima omului, să pătrunzi în misterul fiinţei celui de lângă tine, însă atunci când prin zeci de încercări repetate, prin străduinţe ajungi să-l cunoşti pe celălalt, efortul îţi este răsplătit. Numai după o adevărată cunoaştere se poate vorbi de prietenie adevărată, de o iubire care e mai mult decât dragoste la prima vedere. Doi străini nu vor fi niciodată prieteni buni şi între ei nu se poate lega o iubire veşnică înainte de paşii necesari pentru cunoaşterea reciprocă.

Iar adevărata cunoaştere nu se dobândeşte prin „pândirea” celuilalt ca să vezi ce şi cum face şi, mai ales, să vezi când greşeşte sau când cade. Omul pândac nu caută niciodată fericirea celuilalt, ci doar satisfacerea propriilor curiozităţi sau îmbuibarea unui egoism nesătul. Fariseii nu au înţeles nimic din prezenţa lui Iisus, nimic despre misiunea Sa, nimic din faptele Sale minunate. Tot ce şi-au dorit a fost să-L pândească pe acest „străin” în speranţa că vor găsi o modalitate de a-L pedepsi. Într-un final s-au şi hotărât şi „s-au sfătuit cum să-l dea la moarte pe Iisus” (Mc 3, 6).

De multe ori şi pe noi ne învăluie frica de celălalt, cel din casă sau cel de la locul de muncă, colegul de şcoală sau de afaceri, de omul întâlnit pe stradă sau chiar de cel pe care ar trebuie să-l ocrotim şi să-l ajutăm cu prezenţa noastră. Refuzăm să privim binele din celălalt şi stăm la pândă. Însă viaţa ne demonstrează de cele mai multe ori că în timp ce noi suntem răi, celălalt, cel pândit, este bun, mult mai bun decât noi şi mult mai înţelept. Aşa cum s-a dovedit astăzi cu Zaheu din evanghelie. Mânia şi mâhnirea L-au cuprins poate pe Domnul nostru din cauza împietririi inimii lor. Cadrul devine trist, însă ne bucură faptul că Iisus nu S-a lăsat copleşit de răutatea pândacilor. El iese din nou triumfător din această confruntare şi arată că nimic, dar absolut nimic, nu trebuie să ne împiedice să facem binele, să ajutăm un om, să ne apropiem chiar şi de cei care ne sunt „străini”, necunoscuţi. Dar să ne apropiem mereu cu intenţii drepte, cu gânduri bune, dorind să câştigăm omul şi să-l transformăm în prietenul nostru.