Izvorul cel de viaţă dătător

Vineri, în Săptămâna Luminată, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului este strâns legată de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă, întrucât ne arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii. Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Peste acel izvor s-a construit o biserică, numită „Izvorul Tămăduirii”, şi multe minuni s-au săvârşit acolo spre bucuria celor bolnavi şi îndureraţi. Acest izvor material ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre, pe Maica Domnului, la care găseşte speranţă, mângâiere şi încurajare tot sufletul întristat şi necăjit.

În Sinaxarul sărbătorii Izvorului Tămăduirii ni se spune: Vineri în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirea Bisericii Preasfintei stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, a Izvorului celui de Viaţă purtător. Se mai face pomenirea minunilor celor mai presus de fire care s-au săvârşit de către Maica lui Dumnezeu în acest sfânt locaş.

Toate zilele Săptămânii Luminate sunt pentru noi ca o singură zi pascală. Vinerea Luminată este cu atât mai deosebită, încât acum se săvârşeşte slujba specială a Sfinţirii apei cu care se stropesc bisericile, oamenii şi casele. Slujba din Vinerea Luminată, prin cântările ei, pune accentul pe mijlocirea pe care o săvârşeşte Maica Domnului în faţa Fiului ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

De Izvorul Tămăduirii, după Sfânta Liturghie, preoţii săvârşesc Sfinţirea mică a apei. Apa sfinţită este luată de credincioşi şi folosită spre vindecare şi întărirea credinţei.

Istoricul sărbătorii

Sărbătoarea datează din secolul al V-lea şi face amintire de minunile de la izvorul din apropierea Constantinopolului şi despre bisericile construite ca mulţumire aici de împăraţii Leon cel Mare (457-474) şi Justinian cel Mare (527-565).

Aghiografia care vorbeşte de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ne relatează că Leon, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. A întâlnit un bătrân orb care i-a cerut să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon a căutat în apropiere un izvor, dar nu a găsit. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: îNu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi“. Leon a făcut ascultare şi, astfel, a găsit un izvor din care i-a dat orbului să bea. I-a spălat faţa cu această apă, iar orbul a început să vadă.

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (în secolul VI), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserică mai mare. Această biserică a fost distrusă de turci în anul 1453, când au cucerit Constantinopolul.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credincioşii care merg la Istanbul (Constantinopolul de odinioară) se pot închina în Biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea, unde există până astăzi izvorul cu apă tămăduitoare din trecut.

În decursul veacurilor, şi-au primit vindecare de la acest izvor numeroase personalităţi ale istoriei bizantine amintite în sinaxar: împăratul Leon Înţeleptul şi soţia sa, Teofana, Patriarhul Ştefan, fratele împăratului, Patriarhul Ioan al Ierusalimului, împăratul Roman Lecapenul şi mulţi credincioşi. Datorită acestor vindecări miraculoase, în acest loc s-a născut sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, care s-a răspândit în scurt timp în toată lumea ortodoxă.

Ce înseamnă „Theotokos”

Sărbătoarea de astăzi, fiind închinată Maicii Domnului, este un bun prilej de a descoperi teologia ortodoxă legată de Sfânta Fecioară Maria. În Biserica Ortodoxă, ea este cunoscută sub numele de Maica Domnului, iar în cult, Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slăvita Stăpâna Noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioară Maria. Toate aceste numiri ale Sfintei Fecioare Maria îşi au fundament dogmatic în hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic desfăşurat la Efes în anul 431 (Asia Mică, Turcia de astăzi). La acest sinod s-a hotărât că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) şi s-a mărturisit că ea este Maica Domnului. Prin această hotărâre, Biserica recunoaşte cele două atribute ale Sfintei Fecioare Maria: meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup şi pururea fecioria ei. Plecând de la hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic, s-au pus bazele a ceea ce în teologie se numeşte mariologie – teologia despre Maica Domnului. „Theotokos”, termenul prin care este definită Sfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu, provine din limba greacă şi înseamnă „Purtătoare de Dumnezeu” sau „Cea care I-a dat naştere lui Dumnezeu”, însă formula uzitată de Biserica Ortodoxă Română a acestui termen, în traducerea liturgică românească, este „Născătoare de Dumnezeu”. Semnificaţia teologică a acestui nume reprezintă reafirmarea faptului că Iisus din Nazaret, Fiul Mariei, este Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, aceste două firi, divină şi umană, fiind unite într-o singură Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul. De aceea, Fecioara Maria este cinstită de către Biserică printr-un cult de supravenerare sau hiperdulia, după etimologia termenului grecesc. Acest lucru este mărturisit şi de faptul că Maica Domnului ocupă un loc ales şi cu totul aparte în conştiinţa creştin-ortodoxă, tocmai datorită înţelegerii depline şi drepte a tradiţiei bisericeşti, aşa cum este exprimată ea în mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din primele secole creştine, dar şi în hotărârile sinoadelor ecumenice.

Să ne rugăm astăzi Maicii Domnului prin cuvintele imnografului inspirat: „Pe fântâna cea pururea curgătoare şi de viaţă dătătoare, pe izvorul cel dumnezeiesc care izvorăşte apele darului, mai presus de cuvânt, cu un glas să-l lăudăm cei ce cerem lui dar, ca cel ce izvorăşte tămăduiri în toate zilele. Pentru aceasta, după datorie apropiindu-ne cu dragoste, să scoatem apă cu credinţă şi să zicem: rugămu-ne, rourează-ne cu darul tău, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Ceea ce eşti izvor de viaţă dătător!” (Condac din Acatistul Izvorului Tămăduirii)

Pr. Ciprian Apetrei

Sursa: ziarullumina.ro