Învierea Domnului, incredibilul adevăr

Lumea cercetării, a descoperirilor științifice, este una fascinantă fiindcă progresele înregistrate în cunoaștere sunt uimitoare. Dar în fața morții orice orgoliu care ar pretinde că deține răspunsul la marile întrebări legate de existență pălește dramatic. Singură Învierea lui Hristos este cea care reconfigurează viața cosmosului întreg. „Toate cele văzute se cer după Cruce, iar cele inteligibile au trebuință de mormânt”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, și întreaga făptură suspină cu suspine negrăite așteptând eliberarea de legea păcatului și a morții. Pe aceasta a adus-o Hristos prin Învierea Sa, noutatea radicală și cel mai mare eveniment din istoria umanității.

În multe privințe, societatea în care trăim, și mai general omenirea traversează un prezent problematic. Cu senzorii fini ai dispozitivelor de explorare a lumii, teritoriile micro și macrocosmosului sunt inspectate până în locuri-limită. De la insignifiantele cărămizi fundamentale ale rea­lității sensibile (particulele elementare) până la intangibilele frontiere ale universului îndepărtat, fragmentele tot mai mici și porțiuni tot mai mari din lumea sensibilă sunt analizate tot mai amănunțit, primind descrieri mereu mai complexe și mai precise. Pe lângă spectaculoasele progrese înregistrate în fizică și cosmologie, tehnologia a permis în ultimele decenii și o uimitoare coborâre în adâncurile lumii vii. În prezent putem urmări cu succes procesele acestei lumi, până la rezoluția evenimentelor moleculare, sco­țând la lumină complexitatea și finețea mecanismelor celulare, altădată de neînchipuit. Mai mult chiar, nanotehnologiile oferă acum omului posibilități cu neputință de imaginat cu jumătate de secol în urmă, anume capacitatea de a interveni și controla multe din procesele ce se petrec în adâncimile țesăturii viului.

E suficientă lectura rapidă a câtorva descoperiri științifice, în diverse domenii, sau o trecere în revistă a câtorva dintre dispozitivele tehnice de ultimă generație pe care le avem la îndemână în activitățile zilnice, pentru a fi de acord că – în privința datelor cunoașterii și a potențialului tehnic – lumea în care trăim nu are precedent.

Întrebări fundamentale și provocări majore

Totuși, în ciuda acestor remarcabile realizări, în multe privințe suntem încă la început de drum. Câteva constatări sprijină această considerație. Pe de o parte, multe întrebări grele și cuprinzătoare din câmpul științelor și filosofiei au rămas fără răspuns. Este vorba despre întrebările care se încumetă să țintească spre chestiuni limită. Care au fost condițiile inițiale ale apariției universului? Care este natura spațiu-timpului? Ce este această energie, și de ce o regăsim în univers în cuante și în câteva interacțiuni fundamentale? Cum a apărut viața? Care este natura minții omenești? Dar natura conștiinței? Aceste inte­rogații au rezistat și încă rezistă în fața incursiunilor cercetării, chiar dacă acestea sunt tot mai insistente, și la un nivel tot mai profund.

Pe de altă parte, multe provocări, unele alimentate chiar de știință și tehnologii, amenință viața omului și a lumii. Poluarea, risipa, decalajele dintre lumea bogată și cea săracă, utilizarea abuzivă a tehnologiilor, în vederea unor profituri mari, ignorând riscurile posibile, sunt doar câteva dintre marile provocări care nu au fost încă soluționate.

Unii autori consideră că si­tuația aceasta problematică și absența răspunsurilor la marile întrebări ale cunoașterii reprezintă doar o chestiune de timp. Avansul științelor, susțin ei, va scoate la iveală și răspunsurile, explicațiile chestiunilor-limită din știință și soluțiile tehnice adecvate pentru provocările amintite. Poziții de acest fel se bazează de fapt pe convingerea că lumea sensibilă și viața de fiecare zi nu vor putea scoate în calea omului amenințări sau piedici pe care rațiunea lui să nu le poată depăși. Tirului încrucișat desfășurat de cercetarea științifică asistată de dispozitive tehnice tot mai performante, de tehnologiile tot mai avansate nu-i rezistă nimic.

Rațiunea omenească scapă din vedere câteva limite

Opinii de acest fel, exprimate adesea de nume cu rezonanță în lumea științifică, conving un număr considerabil de oameni să considere că rațiunea omenească este suficientă pentru întreaga organizare a lumii și vieții. Ea ar fi, în fapt, facultatea care merită încrederea noastră exclusivă, fiind în stare să lumineze câmpul vieții și drumul umanității prin istorie. Așa să fie?

Dacă privim atent, vom constata că și chestiunile-limită existente în științele fundamentale, și provocările cu care se confruntă omenirea ridică multe semne de întrebare și nasc numeroase îngrijorări. Iar acestea sunt exprimate tot mai apăsat, în ultima vreme, chiar de voci autorizate ale lumii științifice. „Avem nevoie, scrie de exemplu un neurospecialist, de un nou mod de a fi, de a fi în noi înșine. Cultura noastră modernă a evoluat în ultimul timp într-o direcție care a creat o lume plină de frământări, plină de persoane care suferă de alienare, o societate lipsită de o busolă morală care să ajute la clarificarea modului în care putem avansa în cadrul comunității noastre globale”¹. În fapt, tot mai multe rezultate, furnizate chiar de științe sau de reflecția filosofică, sugerează, în legătură cu această încredere în puterea rațiunii omenești, că sunt anumite nuanțe care se dovedesc absolut necesare.

Încă din anii ’50 sociologul Herbert Simon a observat, evaluând comportamentul uman în împrejurările concrete ale vieții obiș­nuite, că în privința diverselor decizii pe care le avem de luat, dăm dovadă de o raționalitate limitată. Uneori timpul disponibil pentru conturarea unei decizii e limitat, alteori sunt prea multe aspecte care ar trebui luate în discuție, încât e practic imposibil să ținem seama de ele, motiv pentru care deciziile pe care le luăm nu sunt optimizate².

Alte abordări au evidențiat că, în multe situații, receptăm selectiv realitatea. În anumite circum­­s­tan­țe, chiar abordarea științifică a unui fenomen e pândită de eroarea unei lecturi sumare. De exemplu, e semnalat faptul că abordarea reducționistă a minții, ce urmărește explicitarea tainelor acestui adânc omenesc, nu este adecvată. „Creierul, scrie un autor recent, cu expe­riențele sale particulare, subiective, este diferit de orice obiect de cercetare de până acum. Cine spune că abordarea reducționistă rezolvă problema nu înțelege complexitatea problemei”³. Mai general, s-a dovedit, de exemplu, că descrierea unui sistem complex, alcătuit din numeroase subsisteme intercorelate, e împiedicată de eroarea profunzimii explicative⁴. Este vorba despre dificultatea de a surprinde, cu acuratețe, toate legăturile și influențele care există între diversele sub-sisteme ce alcătuiesc sistemul observat, existând adesea riscul de a omite detalii care ar putea fi esențiale.

Lecțiile vieții și edificarea spirituală

Pe de altă parte, într-un plan care privește de data aceasta viața obișnuită, s-a constatat că nu facem în mod obișnuit o lectură exhaustivă a realității. Diverse cercetări arată că avem tendința de a reține, din cuprinsul de evenimente și date privitoare la lume și viață, pe acelea care ne confirmă convingerile sau ideologia politică pe care o împărtășim, sau pe cele care susțin concluzii favorizante pentru noi⁵. Avem tendința de a selecta faptele, informațiile sau chiar amintirile ce susțin o opinie deja formată, exercitându-ne în felul acesta controlul asupra concluziilor pe care urmează să le desprindem din diverse situații de viață, fără să fim neapărat conștienți de influența noastră⁶. Cu alte cuvinte, întâlnind o situație de viață, nu avem neapărat dispoziția de a învăța „lecția” ei, folositoare pentru noi. Mai degrabă decât să fim dispuși să schimbăm, să înnoim felul nostru de a gândi și a acționa, judecând nepătimaș realitatea, avem de fapt tendința să-i dăm experienței forma minții noastre, trecând prin ea, fără să schimbăm în noi ceva semnificativ. Prin această constatare, ne învecinăm surprinzător cu experiența părinților filocalici. Iată un loc elocvent: „Cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege proprie este virtuos, umplând de rațiune mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce preface, tot prin imitare, legea sa în legi de-ale făpturilor e pătimaș, făcând nerațional ceea ce e rațional”⁷.

Într-un alt registru, există observații care privesc faptul că adesea nu reușim să evaluăm pericolele și oportunitățile existente în situațiile de viață cu care ne confruntăm. De exemplu, obiș­nuim să evaluăm eronat ame­nin­țările, de fiecare dată când ele sunt mult prea îndepărtate în timp sau în spațiu8. Aproape indiferent cât de mari ar fi unele provocări sau amenințări la adresa lumii și a vieții, avem tendința să le considerăm totuși neînsemnate, cu atât mai mici cu cât sunt mai departe de noi sau mai îndepărtate în viitor.

Ignoranța – umbra competenței. Detenția înțelegerii în temnița specializării

Deosebit de semnificativ, în discuția de față, este faptul constatat în câmpul cercetărilor psihologiei că foarte adesea supraevaluăm cunoștințele noastre, fiind – de cele mai multe ori fără să știm, ignoranți. Cercetările evi­dențiază că nu știm că nu știm, și de aceea nu cunoaștem cu precizie cât de multe sau de puține știm, întrucât evaluarea a ceea ce știm e făcută pe cântarul propriei cunoașteri⁹.

Observații ca acestea ar susține deci o încredere mai degrabă rezervată în cele pe care le știm, o autorizare limitată a cu­noș­tințelor noastre, decât sigu­ranța nemărginită în ceea ce cunoaștem și încrederea fără margini în propria expertiză. Cu alte cuvinte, în raport cu marile taine ale lumii și ale vieții, ar fi mai potrivit să spunem că suntem mai degrabă incompetenți. Poate sună aspru, dar o astfel de constatare e formulată chiar în câmpul abordărilor științifice ce explorează raportul dintre expertiză și ignoranță. David Dunning, un psiholog specializat în problema ignoranței, afirmă că experții oricărui domeniu bine delimitat, mai ales când e vorba de arii restrânse din realitate, care corespund unor specializări stricte, sunt ignoranți cu privire la majoritatea domeniilor din viață, care rămân în afara preocupărilor lor. Aceasta pentru că, de cele mai multe ori, experții fac un efort considerabil pentru aria lor de expertiză, rămânând prin aceasta prea puțin disponibili pentru a vedea și a înțelege realitățile situate dincolo de sfera lor de competență. Ei ar fi, prin urmare, cei mai expuși ignoranței.

La aceste riscuri și erori de viață ne expunem când subordonăm toate eforturile noastre de cunoaștere și înțelegere rațiunii. De fapt, orice expertiză slujită cu exclusivitate poate hrăni o ­ne­ș­tiută ignoranță, care lasă în umbră toate celelalte arii ale experienței privitoare la lume și viață. Dedicând întreaga viață și energie unei expertizări strâmte, ne expunem riscului ca ignoranța să ne modeleze, fără să știm. În felul acesta, formulează David Dunning, „oamenii tind să facă ceea ce știu și dau greș când vor să facă un lucru despre care nu au habar. Astfel ignoranța canalizează profund cursul pe care îl urmăm în viață… Oamenii nu reușesc să își atingă potențialul… fiindcă nu își dau seama de ceea ce este posibil”¹⁰.

Taina credinței și parada zgomotoasă a rațiunii

De ce spunem toate acestea aici, în zilele celui mai mare praznic al creștinătății? Pentru că, de-a lungul istoriei, Adevărul de credință a fost pus să dea socoteală de adâncimile lui rațiunii. Și în ultimele decenii, prinși ca într-o paradă zgomotoasă a rațiunii, în iureșul științelor și tehnologiilor, uimiți de realizările tehnice, judecăm în grabă și într-un mod cu totul inadecvat credința, așezând-o forțat doar în limitele acestei rațiuni, limitată și totuși autosuficientă. De fapt, în mod inevitabil, credința provoacă rațiunii multiple perple­xități. Taina Creației ne dezvăluie că la temelia întregii existențe stă iubirea a Trei Persoane, că imen­sitatea întregului univers e opera lui Dumnezeu – Trinitate de Persoane, săvârșită din iubire pentru om. Credința ne încredințează de Taina omului, arătându-ne pe fiecare dintre noi ca fiind făptură creată după chipul lui Dumnezeu, chemată să trăiască veșnic în comuniune de iubire cu El. Credința ne cere să credem că Cel prin care au fost făcute toate, Logosul, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat ca om, dăruindu-ne nouă pildă desăvârșită de iubire, acceptând de bunăvoie Jertfa Lui, Crucea și Moartea, ca murind, om deplin fiind, pentru noi, să omoare moartea noastră și Înviind El să ne dăruiască nouă viață veșnică.

Învierea lui Hristos și incredibilul Adevăr de credință

Într-adevăr, ceea ce este crezut și trăit prin credință este de necrezut pentru rațiune. Cele dezvăluite de Dumnezeu prin Reve­lație și primite prin credință depășesc marginile tuturor evenimentelor posibile pe care rațiunea le-ar putea întrevedea vreodată, prin propria-i putere, tot ceea ce ar putea fi proiectat ca scenariu posibil sau ca explicație rezonabilă pentru univers, pentru viață și om, cu privire la temeiurile acestora și la sensurile lor cele mai cuprinzătoare. În limitele rațiunii, nici un scenariu cosmologic, nici o teorie privind originea vieții și nici o explicație imaginabilă despre natura conștiinței omenești nu ne pot aduce atâta bucurie și atâta surpriză. „Omul firesc, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (Corinteni 2, 14).

Învierea lui Hristos este, de departe, cel mai mare eveniment din istoria umanității – noutatea radicală în plan ontologic, care privește Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om – și se leagă tainic de fiecare dintre noi. Cea mai mare descoperire și cea mai mare surpriză, cea mai mare bucurie în întreaga expe­riență a umanității, sunt legate toate de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Pătimirea Lui pentru noi, Răstignirea, Moartea și Învierea Lui. Avem de-a face cu cel mai mare scandal al rațiunii din întreaga istorie a lumii! Cu adevărat, în nevoințele de despătimire ale vieții de credință, în iubirea lui Dumnezeu care aprinde inima omului și sub puterea experiențelor tainice ale vieții sacramentale, rațiunea omului și toate puterile lui sufletești se fac maxim încăpătoare și deplin lucrătoare spre a se umple tainic cu lucrarea și prezența Lui.

În fața acestui Adevăr de credință, rațiunea rămâne fără cuvânt. Pentru că în fața rațiunii, Adevărul de credință e surpriza totală, depășind toate putințele omenești de înțelegere și de simțire. De aceea, credința în Hristos Cel înviat e mai mult decât o postură de cunoaștere, e ființare lăuntrică¹¹, e vedere a inimii mai presus de toate simțirile și de toate înțelegerile, care întrece toate puterile înțelegătoare ale sufletului¹².

De aceea, judecat în cuprinsul rațiunii, Adevărul de credință mărturisit în Ortodoxie e de necrezut. Datele credinței sunt incredibile! Pentru că, în Jertfa Lui iubitoare, ni se arată nebunia suprabunătății lui Dumnezeu. „Cel mai mare val al iubirii lui Dumnezeu pornit spre noi este întruparea Fiului Său. Acest val e de aceea și mai neînțeles de noi. Această faptă ni se pare o nebunie din cauza suprabunătății și înțelepciunii manifestate în ea; ea ne apare ca o slăbiciune a lui Dumnezeu, din cauza puterii supraabundente arătate în ea”¹³.

Note bibliografice

¹ Daniel Siegel, Mindfluness și neurobiologie: calea către cultivarea stării de bine, Editura Herald, București, 2016, p. 13.
² Reinhard Selten, „What is Bounded Rationality?”, în Bounded Rationality. The Adaptative Toolbox (G. Gigerenzer și R. Salten ed.), The MIT Press, Cambridge Massachussets, 2002, pp. 13-20.
³ David Eagleman, Incognito. Viețile secrete ale creierului, Editura Humanitas, București, 2017, p. 273.
⁴ Conceptul, aplicat pentru sisteme mecanice, a fost aplicat și pentru sfera economică sau socială (Adam L. Alter s.a., „Missing the Threes for the Forest: A Construal Level Account of the Illusion of Explanatory Depth”, în Journal of Personality and Social Psychology, septembrie, vol. 99, nr. 3, 2010, pp. 436-451, doi: 10.1037/a0020218).
⁵ J.L. Freedman and D.O. Sears, „Selective Exposure„, în Advances in Experimental Social Psychology, ed. 1, Berkowitz, vol. 2, Academic Press, New York, 1965, apud Daniel Gilbert, În căutarea fericirii, Editura ­Curtea Veche, București, 2012, p. 232. Și Benjamin Franklin formulează o interogație înrudită: „Cine te înșală mai des decât o faci tu însuți?”
⁶ Daniel Gilbert, În căutarea fericirii, ed. cit., pp. 230-243.
⁷ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Răspunsul 51, scolia 20, în Filocalia românească, vol. II, p. 210.
⁸ Cf. Ingmar Persson, Julian Săvulescu, Neadaptaţi pentru viitor. Nevoia de bio-ameliorare morală, Editura All, București, 2014, pp. 57-59.
⁹ Steven Sloman, Philip Fernbach, Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri, Editura Publica, București, 2017, pp. 302-303.
¹⁰ David Dunning, în interviu cu Erol Morris, New York Times Opinionator, 20 iunie 2010, apud. Steven Sloman, Philip Fernbach, Iluzia cunoașterii. De ce nu gândim niciodată singuri, pp. 304-305. Iată un argument pentru deschiderea fiecărui expert către celelalte arii ale cunoașterii și pentru ieșirea din captivitatea abordărilor reducționiste!
¹¹ Sf. Anastasie Sinaitul, Călăuza. Îndrumar hristologic, & II.6, Editura Sophia/Matafraze, București, 2014, p. 51.
¹² Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, cap. 41, în Filocalia, vol. 7, p. 317.
¹³ Pr. Dumitru Stăniloae, n. 441, în: Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBMBOR, București, 2006, p. 519.

Diac. Adrian Sorin Mihalache