Biserica și educația în Occidentul creștin

„Știu că nu știu nimic” sau „cunoaște-te pe tine însuți” sunt expresiile celebre din Antichitatea greacă care ne aduc mereu în fața ochilor plimbările maestrului înconjurat de ucenicii săi din Lykeionul – cel ce a dat în limba română cuvântul „liceu” – fondat de Aristotel. Educația a făcut mereu parte din istoria omenirii. Indiferent de epocă, actul educațional a fost prezent în viața cetății, urmărind fie interesele conducătorului și ale administrației sale, fie mult mai aproape de zilele noastre, ale întregii societăți. Întrebarea ce leagă sistemul de învățământ din toate timpurile e aceeași: Ce se urmărește prin actul educațional: adaptarea la nevoile individuale ale copilului sau la nevoile colective ale majorității cursanților?

Modelul educațional cunoscut de noi, cei care viețuim la acest început de mileniu, își află rădăcinile în Antichitatea târzie și în Evul Mediu timpuriu, desigur cu schimbările inerente. Henri-Irénée Marrou, filosof al istoriei și specialist al Creștinismului din primele secole, susținea că „oricare ar fi fost rupturile care s-au produs în istoria educației, ca și în cazul istoriei europene în ansamblul ei, învățământul din Evul Mediu din Occidentul latin nu poate fi înțeles deplin dacă nu-l confruntăm cu cel ce l-a precedat, adică școala Antichității târzii”. Ceea ce vrea Marrou să spună, ținând cont de contextul istoric tulbure, e că, din punct de vedere educațional, totul a continuat ca înainte, Antichitatea târzie nu a instituit o școală originală, nu a creat un nou tip de educație. Cu toate acestea, vorbim de un paradox, căci nimeni și nimic nu poate nega profunzimea transformărilor de ordin economic, social și politic ce au pus față în față Imperiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare – adică cel de după 325, cu ceea ce a fost lumea romană în primele trei secole. În domeniul educației, putem spune că, practic, nimic nu s-a schimbat pe moment – căci vorbim despre aceleași instituții, aceleași programe, aceleași metode.

Acest paradox, continuă Marrou, se explică prin extraordinarul prestigiu ce a păstrat cultura clasică în serviciul căreia a fost organizat sistemul școlar în sânul societății, în ciuda transformărilor profunde ale acelor secole. Cultura literară, gustul pentru „cu­noaștere” sunt unele din atributele caracteristice, privilegiate, ale clasei conducătoare, ale aristo­crației senatoriale a marilor proprietari funciari. Această clasă socială a fost profund reînnoită prin bulversări demografice, prin gustul „lucrurilor spirituale” – a se citi „creștinismul”, ce lua locul vechilor credințe păgâne și foarte precis prin activitatea culturală, așa cum a fost ea definită în epoca elenistică, care a fost în continuare apreciată. Elementele noi ce au fost introduse prin noii bogați nu au încetat să țină cont de tradițiile intelectuale, care țineau și de orgoliul acelei clase sociale.

Încă din primele trei secole creștine, Biserica a jucat un rol important în actul educațional. Cu atât mai mult, peste câteva secole, în Occident, Biserica, alături de statele medievale nou-apărute, va defini o frumoasă perioadă din istoria umanității. Univer­si­tățile, chiar și în accepțiunea lor modernă, sunt profund legate de Biserică și de regalitate. Cazul școlilor care aparțineau de marile catedrale, reprezentat mai ales de Universitatea din Paris, este unul celebru în istoria universităților. La o privire generală se constată că majoritatea profesorilor erau episcopi, aceștia rezervându-și dreptul de a recruta corpul profesoral și de a impune programa de studiu. Adeseori, un cancelar capitular, ales din cadrul canonicilor diocezei, primea responsabilitatea de a se ocupa, din încredințarea episcopului, de profesorat și de administrația școlii. Încă din prima parte a secolului al XIII-lea apare așa-numitul „collegium”, adică corpul profesoral ce își apăra în mod solidar interesele. Acest model a fost preluat și de studenți pentru a evida abuzurile din partea cancelarului. În această dispută a intervenit în 1212 și Papa Inocențiu al III-lea – fost absolvent al acestei instituții de învățământ, care i-a sprijinit pe studenți și profesori, cu scopul de a-i menține sub jurisdicția sa. Din 1215, aceste două asociații, ale profesorilor și studenților, au fost cunoscute sub numele „Universitas Magistrorum et Scholarium Parisiensium”.

Istoria Universității

Chiar dacă este mai puțin cunoscut, Universitatea din Bologna este cea mai veche universitate europeană și instituția care a dat chiar numele de universitate, de la „universitas”. Fondată în anul 1088, ea s-a dezvoltat pe baza societăților de ajutor reciproc înființate de străinii care veneau în acest oraș pentru studii. Cu scopul de a fi protejați prin lege de pedepsele colective, cazuri întâlnite în perioada Evului Mediu, diferitele societăți – numite națiuni – au format o asociație mult mai cuprinzătoare, numită „universitas”.

În spațiul anglo-saxon, cea mai veche universitate este cea din Oxford, primele cursuri începând să fie predate din 1096, urmând ca peste 70 de ani studenților englezi să le fie interzis să mai urmeze cursurile Universității din Paris de către regele Henric al II-lea. Cealaltă mare universitate britanică, Cambridge, apare în istorie ca o consecință a unui diferend apărut la Oxford, mai precis în 1209, când un grup de profesori a decis să fondeze o altă instituție de învățământ. Astfel, rivalitatea dintre cele două universități – cunoscută și astăzi – datează încă de la fondarea sa. De numele unuia dintre absolvenții Universității Cambridge, John Harvard, se leagă prima universitate din America: Harvard.

În Peninsula Iberică, cea mai veche universitate, ce există și astăzi, a fost fondată la Salamanca, în 1134. Recunoscută ca universitate în 1218 de către regele Alfonso IX, ea este cunoscută și pentru că aici a venit Cristofor Columb pentru a se consulta cu savanții în căutarea unei rute către India.

Regalitatea franceză dezvoltă pasiunea pentru cercetare. Limba lui Ludovic devenea limba culturii!

În 1254, întorcându-se de la cruciadă, regele Ludovic al IX-lea, inspirat de un sultan sarazin care a adunat pentru coreligionarii săi o colecție de texte sacre și a decis să înființeze o școală, preia modelul pentru clericii și savanții din anturajul său, rezervând un loc sigur și, practic, inviolabil, al treilea etaj al capelei palatului (construită lângă Sainte-Chapelle, având și același model), unde instalează arhivele regale ce conțineau și diverse manuscrise sau copii ale Sfintei Scripturi și texte ale Părinților Bisericii.

La moartea regelui, biblioteca a fost împărțită între diverse abații din Paris. Succesorii săi au început din nou, cu fiecare nouă domnie, să adune cărți. Însă cel ce s-a făcut remarcat a fost Charles al V-lea. În perioada 1367-1368, Charles al V-lea și-a mutat cărțile de la Palais de l’Île de la Cité și le-a instalat în castelul Louvre. Cele peste 900 de volume, aproape la fel de multe ca cele ale Universității Sorbonnne, au fost depozitate în reședința regală, construită de regele Philippe-Auguste. Manuscrisele au fost așe­zate plat, de-a lungul pereților, pe trei etaje. Putem vorbi de o bibliotecă enciclopedică, care abordează toate domeniile cunoașterii sau, în același timp, de o „Bibliotecă Regală” pentru că este rodul unui proiect politic: ea reunește lucrări proprii pentru a oferi metode și exemple de care urmașii să se folosească pentru a guverna bine statul francez, pentru formarea unei elite administrative. Remarcabil cu adevărat este faptul că foarte multe opere savante au fost traduse în scopul popularizării lor. Opere științifice și tehnice, tratate de astrologie și istorie, texte ale lui Aristotel, însoțite de comentarii explicative ale traducătorului lor, sau opere de factură religioasă – Cetatea lui Dumnezeu a Fericitului Augustin. Regele a pus în practică o adevărată politică de popularizare a cunoș­tințelor, făcând posibilă traducerea unui număr mare de autori latini și acordând împrumuturi copiștilor și traducătorilor. Limba culturii devenea franceza!

Colecția de cărți a lui Charles al V-lea va servi drept model bibliotecilor aristocrate pentru constituirea unei colecții de texte complete în limba franceză. Charles al VI-lea va fi primul rege al Franței care va moșteni biblioteca tatălui său, dar din păcate nu va putea să o păstreze în întregime. În 1425, a fost în cele din urmă cumpărată de Ducele de Bedford, Regent al Franței, care a transportat-o în 1429 în Anglia, unde va fi dispersată la moartea sa.

La începutul Evului Mediu, educația se făcea în familie

Orice copil primește cele dintâi elemente ale educației sale în familie și mai ales sub îndrumarea femeilor. Acolo învață să vorbească, să meargă, să deprindă bunele maniere și să se familiarizeze cu noțiunile elementare ale credinței creștine. Aceste lucruri au fost analizate de către diverși istorici, descoperindu-se informații în tratatele de educație, dar și în diferite cronici private. Recomandările sunt nenumărate și foarte diverse: de la interpretarea plânsului copilului, alăptatul la cerere, până la cum să fie învățat un copil să facă primii pași. Primele cuvinte erau cele ce aveau la bază silabele dublate – tata, mama. Chiar și prăjiturile pentru copii aveau forme de litere pentru ca ei să poată memoriza încă de la o vârstă fragedă alfabetul.

Socializarea trecea apoi prin învățarea unei lungi serii de reguli de viață, uneori inculcate cu tărie. Acestea erau „bunele maniere”, inspirate de regulile vieții monahale, găsite în diverse tratate. Aceste manuale, rezervate inițial locuitorilor castelului – a nu se uita că orașele au apărut în jurul castelelor, sunt difuzate începând cu secolul al XIII-lea în mediul burghez, în oraș. Există mai multe tratate, mai ales în orașele unde locuiau mește­șugari. „Ridicați-vă drept!”, „șter­geți-vă gura înainte de a bea”, „nu vă grăbiți cu mâncarea” sau „nu vă puneți coatele pe masă” sunt doar câteva exemple din ceea ce va deveni peste secole obligatoriu pentru burghezia secolului al XIX-lea. Aceste reguli erau cunoscute încă din timpul regelui Ludovic al IX-lea, spre finalul secolului al XIII-lea. În cazul în care copiii obișnuiți învață aceste reguli acasă, cei din mănăstiri și castele le primesc într-un cadru mai instituțional: cunoașterea modului în care se comportă în toate circumstanțele este, de asemenea, o parte a formării profesionale.

Religia nu a fost deloc absentă din cadrul educației familiale, din moment ce cuvintele rostite îna­intea principalelor mese ale zilei sau chiar formulele de politețe și de salut nu sunt ­altceva decât binecuvântări. Acestea sunt primele dovezi ale învățământului religios. Minimumul cerut de Biserică era învățarea a două rugăciuni importante: Tatăl nostru și, începând din secolul al XIII-lea, Ave Maria și Simbolul Credinței. Mama era cea care îi învăța pe copii articolele Crezului, lista de păcate capitale și a virtuților creștine, ea mergea cu copiii la biserică pentru a asculta slujba și omiliile duminicale sau pe cele de la marile sărbători. Fiicele trebuiau să se achite de această „datorie” mai puțin decât s-ar părea. În schimb, mulți băieți își perfecționau educația din punct de vedere religios, de regulă, în anturajul preoților, având inten­ția clară de a deveni și ei slujitori ai Domnului. Această „profesie” a fost foarte căutată în mediile din secolele al XIV-lea și mai ales al XV-lea, pentru că ea oferea perspectiva evoluției în treptele sociale.

Piatra de poticnire – Marile Universități, Aristotel și drumul spre scolastică

Sensul vieții pentru omul din Evul Mediu îl constituia statornicia lucrurilor. Medievalul nu vedea schimbarea utilă decât atunci când era strict necesară. Viața lui era racordată la timpul mântuirii și nu neapărat la cel ce a apărut odată cu ceasurile mecanice, la timpul laic, care într-un final a luat locul celui anunțat de clopotele bisericilor. Una din expresiile cele mai cunoscute din Epoca Medievală e cea atribuită lui Bernard de Chartres: „Nous sommes des nains juchés sur les épaules de géants; nous voyons plus qu’eux, et plus loin; non que notre regard soit perçant, ni élevée notre taille, mais nous sommes élevés, exhaussés, par leur stature gigantesque” (Suntem asemenea unor pitici cocoțați pe umerii unor giganți; putem vedea mai mult și mai departe decât cei din vechime, nu pentru că am avea vederea mai pătrunzătoare sau pentru că am fi mai înalți, ci pentru că, precum niște uriași, ei sunt cei care ne susțin și ne înalță”). Iar învățământul medieval nu putea face excepție de la această viziune asupra lumii. Când folosim această expresie avem în vedere trei mari direcții: artele liberale, marii profesori și, strâns legate de aceștia, univer­sitățile. Fidele ideilor expuse de Fericitul Augustin în De doctrina christiana și în De ordine, învățământul medieval a plasat în centrul științelor elocința, iar artele liberale în folosul studiului teologic. Toate slujeau așadar teologiei, cunoaș­terii și vorbirii despre Dumnezeu.

Ca un echivalent din timpurile moderne, artele medievale au constituit ceea ce astăzi noi numim „învățământul gimnazial”. Moște­ni­toare ale Antichi­tății târzii – ele regrupau în mod tradițional disciplinele studiate de „omul liber” în contrapondere cu cei care erau în stare de robie, cele 7 arte liberale erau la rândul lor împăr­țite în două cicluri: gramatică, retorică și dialectică (așadar, științele limbajului sau umaniste, dacă e să folosim terminologia actuală) și aritmetica, geometria, muzica (având și înțelesul de echilibrul fizic al lucrurilor) și astronomia – așadar, ceea ce astăzi considerăm disciplinele științifice.

La începutul secolului al XII-lea, Hugues, profesor la Școala Sfântului Victor, a elaborat o metodă de învățământ destinată clericilor, urmând o clasificare de inspirație aristotelică: științele logice (primele trei arte liberale sus-amintite) sau practice (tot ceea ce ține de etică) și științele teoretice – teologia, matematica (ca denumire generică pentru ultimele patru arte liberale) și fizica. Ca un punct specific, el a introdus așa-numitele arte mecanice sau științe ale tehnologiei – atât cât puteau ele fi înțelese în Evul Mediu.

Secolul al XII-lea a descoperit logica, fizica și metafizica lui Aristotel, dar și „științele greco-arabe”, prin intermediul traducerilor latine, iar ca o consecință, tot sistemul educațional va fi bulversat. De aceea, timp de un secol, asimilarea acestora va fi principala preocupare din punct de vedere educațional. Universită­țile au apărut și s-au dezvoltat, după cum am amintit deja, în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Spre exemplu, statutul universității din Paris, compusă din următoarele facultăți – Arte, Teologie, Drept Canonic și Medicină, a fost promulgat în 1215.

Studiul teologiei dura mai mult de 15 ani

Artele liberale constituiau fundamentul învățământului în Facultatea de Arte, studiul lor fiind împărțit pe durata a șase ani, de la 14 la 20 de ani. Un examen de bacalaureat exista încă din acea perioadă. Diploma de licență se acorda după doi ani și un „maestru al artelor” patru ani mai târziu. Studentul putea aborda apoi Medicina sau Dreptul – din nou șase ani de studii care conduceau la o diplomă și un doctorat. Studiile teologice erau mult mai lungi: opt ani erau prevăzuți în Statutul Universității din Paris, care impunea și vârsta minimă de treizeci și cinci de ani pentru obținerea doctoratului; se pare, de fapt, că durata învățării aduna peste 15 ani de studiu intens.

Iluminismul promovat după Revoluția Franceză poate fi privit ca cel care a pus capăt învă­țământului tradițional cunoscut în Evul Mediu pentru că asistăm la o schimbare de paradigmă – omul ia locul lui Dumnezeu în centrul învățământului, ca „obiect de studiu”. Școala accesibilă tuturor nu a avut niciodată ca scop să răspundă necesităților individuale, adică să educe în sensul profund al cuvântului. Scopul ei este să instruiască, urmărindu-și însăși definiția – școala este un centru de instrucție, iar cine nu face față va trebui să repete anul de studii. De aceea, mereu sistemul educațional a fost o bună manieră de triere: selectează cine ajunge la facultate – adică viitoarea elită. Astăzi în schimb, deschiderea porților universităților și accesul ușor la învățământul superior reprezintă sfârșitul educației în forma cunoscută și păstrată din vechime.

Alexandru Ojică

Sursa: ziarullumina.ro