Cu gândul la învierea României

Suntem interesați de înviere, deoarece nu suntem nemuritori, fiindcă granița morții ne limitează și ne incomodează. O logică însămânțată atavic ne cere să depășim acest blocaj nefiresc. Creștinismul este cel care oferă modelul cel mai inteligent și mai sensibil de raportare a vieții noastre la Univers și la Dumnezeu, dar nu dezvăluie mare lucru din taina vieții de după moarte. S-ar putea ca în parte ea să sublimeze relații comunicative din această lume (noi tot spunem în Biserică despre posibilitatea unei pregustări a raiului încă de aici și de acum), dar în mult mai mare parte să fie complet diferită, aducând noi etaje de comunicare, dincolo de orice putere de imaginare.

Înfiorata așteptare ia sfârșit… Chemând la lumină, buna vestire irumpe negreșit întru (i)luminare la miez de noapte a nopților: „Hristos a înviat!” Însoțirea cu ea este la fel de scurtă și de intensă: „Adevărat a înviat!”. Suntem pe tărâmul Adevărului ultim, totodată și prim. Când dorim să detaliem puțin, cântăm din tot sufletul: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”. Moartea noastră biruită prin moartea Lui, devenită izvor nădejdii ultime… Cea de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Dincolo de învierea lui Hristos, în principiu de netăgăduit, gândul te poartă spre propria-ți înviere, cât se poate de nedes­lușită. Noi ne confruntăm cu certitudinea morții și numai cu promisiunea învierii. Și, din păcate, apropierea morții nu înseamnă și apropierea învierii. Moartea se tot apropie, pentru ca în cele din urmă să vină „ca un fur”. Chiar și atunci când se petrece, într-un fel sau altul, anunțat, ea tot dă senzația de nefiresc, de rapt. Perturbă grav bunul curs al existenței! Cu trecerea timpului, gândul acesta devine tot mai persistent și mai stânjenitor. Și simțim tot mai limpede, până la a ști, cum viața ne este valoare supremă, absolută.

Chiar și Dumnezeu poate avea de pătimit de pe urma morții noastre

Cred că și pe cei mai buni creștini oarece teamă de moarte (de necunoscutul ei?) tot îi încearcă. Te alături întrebării Poetului (Poeții sunt cei care știu să te poarte credibil pe platourile înalte ale ființării!): „Tu, Doamne, de ce faci să mor?/ De ce mă zdrobesc? (îți sunt ulcior)./ Și de ce mă stric? (și băutură-ți sunt)./ Sunt meșteșugu-Ți și veșmânt,/ cu mine rostul Tău dispare.// În urma mea n-ai casă-n care/ să Te salute vorbe dragi mereu./ Sandala de velur, ce-s eu,/ îți cade din truditele-Ți picioare.// Și mantia Ta mare-ți pică./ Privirea Ta, la care se prosternă/ obrazu-mi cald ca pe o pernă,/ va rătăci mult după mine -/ ca-n asfințit apoi să-ncline/ în poala pietrelor străine.// Tu, Doamne, ce Te faci? Mi-e frică” (Reiner Maria Rilke, Tu, Doamne, de ce faci să mor?, din ciclul Ceaslovul, trad. Mihail Nemeș). Chiar și Bunul Dumnezeu poate avea de pătimit de pe urma morții noastre! O, infinita Lui duioșie!…

Încercând să deslușim cât de cât starea omului înviat, ar fi poate potrivit să privim la ce a făcut Iisus Cel înviat până la Înălțare. Se arată femeilor miro­nosițe la mormânt, le vorbește, le încurajează, le trimite să-I binevestească învierea către ceilalți ucenici. Și cât de tulburător este episodul când se arată Mariei Magdalena (atât de minunata și de devotata Maria Magdalena!), în chip de grădinar, și nu se lasă atins de ea, prin celebrul „Noli me tangere!„. Nouă ne sună cumva a tânguire… Se arată în mijlocul ucenicilor trecând prin uși încuiate, ca să-i încredințeze de adevărul învierii Sale și să-i trimită la propovăduire și misiune de evanghelizare. Mănâncă cu ei pește fript și fagure de miere. De data asta îndemnul este, dimpotrivă, unul de a fi atins. Apoi, Luca ne relatează unul dintre cele mai fascinante și mai încărcate de semni­ficație momente de întâlnire și însoțire cu Hristos, cel de pe drumul spre Emaus. Unde, Doamne, ce Cină de mare taină! Emausul cu iluminarea sa discret și prietenește pregătită rămâne mereu la orizontul năzuirii noastre de întâlnire absolut personală cu Hristos!… Un alt moment minunat, de nesfârșită prietenie, îl constituie prânzirea lângă Marea Tiberiadei, la foc, cu pește fript și pâine, după o pescuire cu totul minunată. Ce frumos! Foc de tabără cu Hristos la malul mării… Răzbate până la noi mireasma bucatelor binecuvântate și a prieteniei însoți­toare! (Oare ce vor fi băut?) Acolo Petru are parte de o triplă învestitură și de prevestirea morții sale martirice în urmarea chemării lui Hristos („Urmează Mie!” – Ioan 21, 19), în timp ce lui Ioan i se rezervă un alt destin, acoperit înțelegerii lui Petru și înțelegerii noastre. S-au petrecut acestea toate, dar și multe, multe altele, despre care Ioan ne pune în vedere că nu au fost notate în Cartea sa.

„Ei însă sunt și nu mai știu că sunt!”

Dar până la acea înviere, la acea trezire, la acea obștească ridicare din morminte, cum ino­cent și naiv este ea zugrăvită în vechi biserici, există o altă înviere la care îndeamnă Scriptura, mai la îndemână fiecăruia, anume cea a Fiului risipitor, care „mort era și a înviat” (Luca 15, 24,32). În sensul acesta, fiecare este mai mult sau mai puțin „mort” și chemat la înviere. Dispărem din proprie voință din orizontul Tatălui și ne risipim moștenirea existențială. Iar de la învierea personală, cum tot suntem în Anul Centenarului, ar trebui mers cu gândul la necesitatea învierii României. În multe privințe, în prea multe, România este „moartă” în zilele noastre. A murit și moare fără-a prinde chiar de veste. Este moartă cu moartea fiecăruia dintre cetățenii ei. Este moartă cu fiecare mizerie materială și spirituală cu care este poluată. Este moartă cu toate relațiile umane alterate. Este moartă cu toată raportarea sa proastă la sine. Or, toate acestea s-au înmulțit îngrijorător și par să depășească punctul critic. Este o derută pe care Reiner Maria Rilke o resim­țise dureros cu mai bine de un veac înainte de zilele noastre: „Căci, Doamne, marile orașe sunt/ pierdute și în destrămare;/ și ca de flăcări fuge cel mai mare, – / și să le-aline nu e alinare,/ și curge timpul lor mărunt.// Trăiesc acolo oameni, greu și rău,/ și-s în adânci odăi, cu gestul frânt,/ mai speriați ca turma de curând;/ respiră-afară treaz pământul Tău,/ ei însă sunt și nu mai știu că sunt” (Căci, Doamne, marile orașe, din ciclul Ceaslovul – 1905). Altădată, Ioan Alexandru vedea România ca pe un sat între țările Europei. Astăzi pare să fi ajuns și ea un oraș. Precum cei îngrămădiți în megalopolisuri, nu mai știm că suntem și cine suntem. Analizând cultura țărănească, vedeam cum ea poate fi definită cel mai scurt drept a fi o cultură a Învierii (implicând, în cea mai strânsă conexiune, o cultură a Crucii), nu la nivel declarativ, ci la unul al unei inserții culturale endemice, așa cum a pus-o în evidență Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român. Este o caracteristică preeminentă, în mai mare măsură decât la alte popoare, fie ele și ortodoxe. Dacă privim, de pildă, în Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski, vedem cum Patimile și Răstignirea par să fie mai degrabă în centrul trăirii rușilor lui. Într-un sens apropiat, dacă privim moartea ca pe o adormire, chemarea din Imnul național la deșteptarea „din somnul cel de moarte” (somn devenit, parcă, tot mai adânc, tot mai „de moarte”) ar trebui privită ca o mereu actuală chemare înviere.

Ca şi în cazul Fiului risipitor, acesta este soiul de moarte din care ni se cere să înviem grabnic. Fiecare în parte și țara, ca vector rezultant. De cealaltă înviere Se ocupă Dumnezeu, aceasta stă însă foarte mult și în seama noastră. Tocmai de aceea este mai grea. Înseamnă întoarcere Acasă. Me-ta-no-ia! Înapoi la neprihănirea copilăriei, mulțumind lui Dumnezeu, odată cu Marina Țvetaeva, pentru frumusețea desăvârșită a alcătuirii noastre și a lumii: „Îți mulțumesc, Părinte,/ Pentru Uscat și Mare,/ Și sângele fierbinte,/ Și-un suflet ce nu moare.// Și carnea fermecată,/ Și apa dând răcoare,/ Și dragostea-nfocată,/ Și vremea schimbătoare” (la 9 noiembrie 1918, din ciclul Comediantul, trad. Aurel Covaci).

Dincolo de neliniștea produsă de prea vaga cunoaștere a ceea ce ne așteaptă dincolo de zarea acestei vieți, bucuria Învierii se insinuează irezistibil, cu osebire în zilele de Paști. Bine vede același Reiner Maria Rilke cum încă de la aducerea pe lume, Dumnezeu ne trimite pe calea spre Înviere, cu tot ce înseamnă ea: „Solie a simțurilor tale aici pe pământ,/ mergi până la marginea dorului sfânt,/ dă-Mi veșmânt.// Și crești după lucruri ca foc zdrobitor,/ ca umbrele lor/ întreg să M-acopere pururi, ca taina.// Îngăduie-ți tot: frumu­sețea și spaima./ Să mergi doar: nu-i nici o simțire atât de departe./ Aproape e țara cu nume/ de Viață.// O vei recunoaște anume/ după grava ei față.// Dă-mi mâna” (Domnul oricui îi cuvântă, din ciclul Ceaslovul).

Cu credința în existența lui Hristos sunt mai puține probleme. I-o recunosc și religii necreș­tine, sub anumite aspecte i-o studiază și oamenii de știință. Ceea ce despică decisiv lumea în două este credința în înviere. Ea dictează în cea mai mare măsură raportarea la lume, la semeni, la sine. Or, credința în propria înviere nu poate pleca, oricât de firavă ar fi ea, decât de la o bună receptare a Învierii lui Hristos și atașare la ea. Din fericire, printre noi sunt oameni care amiros a Înviere. Dacă avem inteli­gența sufletească să-i vedem, putem să ne aprindem lumina curajului nădăjduitor (și) de la candela lor… Hristos înviat, Prieten nouă, ne întinde mâna și ne așteaptă în „țara cu nume de Viață”!

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro