Satul, locul unde nimeni nu-i e străin nimănui

Aproximativ jumătate din populația actuală a țării noastre locuiește la sat, afirma într-un studiu recent psihologul Daniel David. Dacă punem în balanță acest număr, 50%, ne dăm seama că prezentul și viitorul social al României depind de înțelepciunea cu care vom gestiona energia celor care se regăsesc în procentul invocat mai sus, energie care ne vine în cea mai mare parte din izvoarele satului. Interviul cu prof. univ. dr. Gheorghiță Geană, antropolog și cercetător la Academia Română, ne descoperă aspecte legate de importanța satului românesc în relațiile interumane și de zestrea de înțelepciune ancestrală pe care o adăpostește acesta ca pe o comoară de mare preț.

Domnule profesor, care sunt elementele care definesc identitar satul românesc?

Aș încerca pentru început să fixez coordonatele antropologice ale satului românesc. Pentru aceasta este nevoie să plecăm de la conceptul de „om”. Când pro­nunțăm cuvântul „om” nu știm la ce ne referim de fapt. Este un termen destul de ambiguu, ­fiindcă ne putem gândi la individul uman, sau la specia umană (antroposferă). Și atunci conceptul de om ca atare, nu cuvântul „om”, care este un flatus vocis, se umple cu niște determinații, cum ar spune Constantin Noica, cu niște ipostaze care se eșalonează pe o scară referențială, plecând de la individul uman, trecând prin familie. Urcăm apoi către ­comunitatea mică, în care se încadrează și satul, urmează etnia, în ipostaza de națiune, și terminăm cu antroposfera, adică specia umană luată în întregime. Avem aici o scară de entități existențial-umane. Acestea sunt ipostazele conceptului de om. În centrul sau la mijlocul acestei scări se află comunitatea mică, comunitate ­care se ilustrează ideal în sat, iar atunci când vorbim despre noi ne referim la satul românesc.

Ce este această entitate, comunitatea mică?

Ea reprezintă unitatea elementară a vieții social-umane. Desigur, vorbim despre familie ca fiind celula vieții sociale, dar până la comunitatea mică, individul și familia nu-și pot asigura continuitatea în timp. De ce? Familia se continuă prin copii, dar mai departe intervine tabuul incestual, interdicția incestului. Dacă omul se reduce doar la familie, existența umană n-ar mai putea să fie asigurată. Comunitatea mică, adică satul, având o populație bine dimensionată, permite evitarea consangvinității. Satul, ca ilustrare a micii comu­nități, reprezintă unitatea elementară a vieții social-umane. Ce mai înseamnă satul? Un grup de locuitori care se află în relații reciproce de inter-cunoaștere. Cum adică? Un individ îi cu­noaște pe toți ceilalți consăteni ai lui. Un psiholog francez, Marcel Maget, numea o asemenea entitate socială „un grup de inter-cunoaștere”.

Să facem o simplă comparație cu orașul, unde un individ se poate simți singur într-o mulțime de oameni. Acesta este paradoxul vieții urbane contemporane. Individul, într-o formă de comunitate umană alta decât satul, poate să fie necunoscut celorlalți. Doar satul este tipul de comunitate foarte bine integrată, unde aproape ești obligat să ții seama nu numai de vecini, ci și de oricare alt locuitor al satului.

Comunitatea naște comuniunea

Să zicem că locuiesc la sat și ies la fântână să scot apă. Trece un localnic pe drum și mă întreabă ceva foarte simplu: „La apă?” Iar eu îi răspund: „La apă”. Am spune că e un dialog absurd, lipsit de sens, dar nu e adevărat. Dimpotrivă, dacă nu ar spune nimic trecătorul, am sesiza între cei doi o relație de fudulie sau de neîn­țelegere, de discordie. Cel care trece pe drum și nu dă „Bună ziua!” la sat e fudul. De aici și zicala românească: „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!” În termeni antropologici, la sat observăm că există un control social care funcționează perfect. Nimeni nu-i este străin nimănui. În sensul acesta ajungem de la comunitate la comuniune, termen care acoperă o semnificație profund religioasă. Și satul este o comunitate religioasă. Aici orice individ, chiar dacă este sau nu invitat la o nuntă, știe că în ziua respectivă cutare și cutare fac nuntă. Chiar dacă nu participă activ la eveniment printre nuntași, săteanul se duce la horă și cască gura să vadă mireasa. Fenomenele acestea care țin de existența umană și de ritualurile fundamentale legate de naștere și moarte (botez, înmormântare) sunt percepute ca atare în sat și oamenii participă la ele cel puțin sufletește, dacă nu în mod concret la fața locului. Aceasta este condiția satului. Oamenii sunt aici pătrunși de sentimentul comuniunii între ei, dar sunt în legătură și cu transcendența, cu Dumnezeu.

Ați făcut cercetare antropologică pe teren timp de 25 de ani. Care sunt concluziile studiului dumneavoastră?

Am făcut cu mulți ani în urmă, pe vremea comunismului, o cercetare în câteva sate din Vrancea și am luat cataloagele de la școală din satele respective, încercând să mă informez unde au plecat tinerii din localitățile pe care le aveam în vedere. Am constatat că mai toți s-au dus spre București, Galați, Iași, centrele mari administrative vecine cu regiunea cercetată. De ce? Despre satul românesc, Lucian Blaga, în discursul său de la Academia Română, dar și profesorul Simion Mehedinți afirmau că fiecare sat se consideră un centru al lumii.

Am încercat o verificare experimentală a acestei idei. La ce concluzie credeți că am ajuns? Odată cu instalarea regimului comunist în România s-a produs o inversare de valori. Sensurile istoriei au fost acaparate de proletariat. Mai exact spus, nu proletariatul a acaparat aceste sensuri, ci a fost învestit cu ele. Conform teoriei marxiste, proletariatul a primit funcția de purtător al sensului istoriei.

Înainte de venirea comunismului însă, cine pleca din sat era un om de nimic. Sigur, mai plecau, mai ales cei care se căsătoreau cu fete de la oraș. Dar, în general, fondul populațional de bază al satului, ca și demografia acestuia, era marcat de endogamie, adică de căsătoriile din interiorul spațiului rural. Odată cu deschiderea spre lume, oamenii au început să plece. La baza acestui exod a stat un lucru care a zdruncinat puternic viața satului, și anume desproprietărirea țăra­nilor. Pământul îl lega pe țăran de sat, de locul unde se născuse și unde trăia. Odată ce comuniștii au naționalizat proprietățile, prin colectivizare au rupt relația dintre țăran și pământul lui. Omul de la sat a ajuns astfel un dezrădăcinat. Singurul lucru care l-a mai ținut în sat pe țăran a fost legătura lui cu Cerul. Avem aici prezent acel axis mundi, acea coloană fără sfârșit. Toată viața țăranului se concentra și se integra în legătura lui cu Cerul și pământul. Deposedat de pământ, românului nu i-a mai rămas decât Cerul. Legătura lui cu verticala, comunismul nu a reușit să i-o desfacă.

Revenind la studiul antropologic pe care l-am făcut, eu am interpretat plecarea tinerilor din satele vrâncene către marile orașe de care am pomenit ca pe o ilustrare a faptului că țăranul, de oriunde ar fi el, nu se simte bine în margine, adică la periferie (în cazul nostru ancorat la idealurile proletariatului). Am scris despre acest lucru chiar în timpul comunismului, dar nu am putut dezvolta subiectul decât cu mare discreție. Aici avem explicația că satul reprezintă un centru al lumii, fiindcă el este un microcosmos, o lume perfect integrată, armonioasă. La sat nu poți fi indiferent față de cei din jurul tău, nu te poți întâlni cu cineva și să te uiți în altă parte, să nu-l bagi în seamă. Atunci când cineva trece pe drum și vede pe un proprietar în curtea lui lucrând sau mișcându-se, ­nu-și poate refuza un simplu salut sau intrare în vorbă cu respectiva persoană. „Ce faci, bade?” este întrebarea cea mai uzitată, la care răspunsul nu de puține ori este unul care vine din înțelepciunea populară: „Ce să fac, alerg și eu ca să nu mă găsească moartea stând!” În aceste cuvinte rezidă o filozofie de viață interesantă. Pentru țăranul român moartea este cea care vine și-l ia pe cel care stă de pomană, care pierde vremea. Atâta timp cât omul lucrează, el are o menire, iar cine își vede de această menire nu poate fi atins de moarte.

„Caietele mele ar spori considerabil zestrea națională de proverbe”

În cercetările mele, care au însumat un sfert de veac de preumblări pe teren prin satele româ­nești, vă mărturisesc că de câte ori aflam din gura unui țăran un cuvânt, o idee excepțională, nu mai eram în stare să fac nimic toată ziua. Trebuia să-mi iau un repaus o vreme ca să savurez și să meditez la adâncimea înțelep­ciunii țăranului. Am întâlnit astfel de oameni pretutindeni în țară. Îmi aduc aminte de pildă de moș Pavel Spăriosu din satul Hitiaș, de lângă orașul Buziaș, din Banat. Avea cam 70 de ani când l-am întâlnit. L-am înregistrat pe casetofon și atunci când predam studenților de la Filosofie, la un moment dat am pus banda cu Moș Pavel în sala de curs. Le-am spus tinerilor din fața mea că omul pe care îl ascultau putea oricând să mă înlocuiască la catedră, atât de profunde erau gândurile lui.

Pavel Spăriosu avea doar două clase, dar în același timp poseda o genialitate freatică, adică adunase în el resurse care veneau din vechimea satului românesc, resurse care-i permiteau o exprimare deosebită. Cuvintele lui erau miezul înțelepciunii românești de la sat.

Tot în Hitiaș am întâlnit un om de la care mi-a rămas o vorbă extraordinară, care mă pune pe gânduri și astăzi: „Există pe lumea asta oameni care-ți fac dintr-un bulgăre de țărână un bulgăre de aur, și alții care îți fac dintr-un bulgăre de aur un bulgăre de țărână”. Să ne gândim ce se întâmplă astăzi cu țara noastră, un bulgăre de aur pe care, se pare, nu știm să-l păstrăm măcar ca atare și îl transformăm într-un bulgăre de țărână… Dacă aș scotoci cu atenție în caietele mele de teren, unde am însemnate cuvinte memorabile ale unor simpli țărani români, cu siguranță aș spori considerabil zestrea națională de proverbe.

Lucian Blaga spunea în 1937, odată cu primirea sa în Academie, că „oamenii ce locuiesc la oraș trăiesc într-un cadru fragmentar, spre deosebire de cei de la sate care trăiesc în zariște cosmică”. Ce înseamnă „zariștea cosmică”?

Exprimarea lui Blaga pe care o invocați are în mod sigur și o conotație poetică. Chiar cuvântul „zariște” ne atrage atenția că suntem pe tărâmul poeziei. Făcând o paranteză, îmi aduc aminte că, odată stând de vorbă cu părintele Dumitru Stăniloae, el a făcut următoarea observație: „Fiecare sat are câteva cuvinte, nu multe, pot fi trei sau patru, dar care aparțin numai lui, satului respectiv”. Fiindcă vorbeam de aceste idiomuri lingvistice, cum ar fi cuvântul „zariște”, care exprimă geniul popular. Țăranul trăiește legat de pământ, dar el are viziune cosmică, din care nu lipsește legătura cu Dumnezeu. Ritmul în care se desfășoară viața țăranului este dictat de natură. El are zile de muncă și zile de sărbătoare. Vasile Băncilă a scris pagini memorabile în lucrarea Duhul sărbătorii, despre sărbătoare ca trăire intensă, luminată de spiritul divin. E surprinzător totuși că din poezia lui Lucian Blaga Sufletul satului lumea nu a reținut decât versul celebru „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, fiindcă trei versuri mai jos există ceva pe care majoritatea îl trece cu vederea, anume cuvintele: „Aici, (la sat) se vindecă setea de mântuire”. Vedeți, cuvintele acestea nu sunt deloc gratuite, ci sunt încărcate de profunzime, de simțire. Vorbeam mai înainte de legătura omului cu pământul. Cred că româna este singura limbă în care cuvântul „țăran” vine de la latinescul „terra”, care înseamnă „pământ”. În limbile mari de circulație, în franceză, engleză sau germană, lucrurile nu stau ca la noi. În franceză, de pildă, pământ se spune „la terre”, dar țăran se spune „paysan”, care are rădăcina în „pays”, „patrie” sau „țară”. În germană, „țăran” se spune „bauer”, iar „pământ” este „land” sau „die erde”, care înseamnă mai degrabă planeta Pământ decât terenul agricol. La fel se întâmplă și în engleză: ce legătură este între „earth” și „peasant”? Suntem așadar singura limbă europeană unde legătura dintre țăran și pământ este una de ordin semantic. Nu i-am inclus aici pe ruși, unde, interesant, „țăran” se spune ­„cristianin”, adică creștin, botezat cu Botezul lui Hristos.

Despre valorile satului se poate vorbi la nesfârșit, fiindcă ele sunt valori eterne. Și în sensul acesta pot fi luate cuvintele lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat”. Satul nu poate muri. Un antropolog american spunea că dacă o populație care trăiește într-o nișă ecologică ar ajunge printr-un cataclism istoric să dispară, cei care vor veni să-i ia locul vor trebui să se modeleze după spațiul și tiparele date ale respectivului loc. Așa se va asigura continuitatea. Același lucru îl descoperise și Mircea Vulcănescu: „Chiar dacă noi, românii, vom dispărea ca nație de pe acest pământ, tot ceea ce va trăi și se va naște român se va chema.”

O viață dedicată cercetărilor antropologice

Gheorghiță Geană (născut în 1942 în satul de mocani Viile Noi-Mărășești din județul Vrancea) este doctor în filosofie al Uni­ver­sității din București din anul 1977. Din 1967 lucrează la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, unde în prezent este cercetător științific gradul I. După 1989 a predat ca asociat, iar între timp a devenit profesor titular de antropologie la facultățile de Sociologie și Filosofie ale Univer­sității din Bucu­rești. Este autor al mai multor volume și studii pe teme legate de istoria antropologiei, ritualuri, epistemologia științelor social-umane, istoria filosofiei românești. Articolele sale au apărut în reviste și cărți de prestigiu, tipărite de edituri internaționale renumite: Cambridge University Press, Routledge, Wiley.

Sursa: ziarullumina.ro