Percepția modernă asupra păcatului
Oricât ar părea de curios, înțelegerea corectă a noțiunii de păcat este esențială, nu doar pentru viețuirea corectă a creștinului din orice timp, ci și pentru înaintarea lui duhovnicească. Nu întâmplător acum, în Postul Mare, se vorbește foarte mult despre păcat și în consecință despre pocăință. În această perioadă descoperim în slujbele Bisericii, pe lângă învățăturile „teoretice” despre mântuire și multe pilde impresionante de oameni păcătoși care s-au pocăit, iar unii dintre ei chiar s-au sfințit. Am prăznuit-o de curând pe cea mai înainte păcătoasă, Maria Egipteanca. Această femeie, care după șaptesprezece ani de cumplite desfrânări a ajuns pustnică la Iordan, constituie o paradigmă, în același timp încurajatoare și cutremurătoare pentru orice creștin. Ea este însă o pildă mai cu seamă pentru aceia care au căzut în păcatele trupești, din care să înțeleagă că pentru ei nu e totul pierdut, că iubirea dumnezeiască le poate întinde oricând mâna. Totuși, s-ar cuveni subliniat aici un fapt extrem de important: atât la Maria Egipteanca, cât și la oricare alt păcătos care s-a pocăit și a atins apoi sfințenia, nu există absolut nici o legătură determinantă între păcat și sfințenie. Facem această precizare întrucât au fost și mai sunt și astăzi destui care afirmă, în chip amăgitor, că poți trăi fără probleme mai întâi în păcate, în special trupești, și apoi să te dedici unei vieți spirituale sau chiar poți viețui în ambele stări în același timp, întrucât păcatul nu reprezintă o piedică reală în calea spiritualizării omului! Această idee a fost promovată încă din zorii Creștinismului de secta nicolaiților și de gnosticii eretici și, fără a se stinge cu totul, se poate distinge la mulți filosofi și scriitori din toate timpurile, până astăzi. Osho, C.G. Jung, H. Marcuse, N. Kazanțakis, Dan Brown etc. sunt doar câteva nume sonore contemporane, din spații culturale diferite, care propagă, cu mai mult sau mai puțin talent, nefericita idee a amestecului, a indistincției păcatului și a spiritualului. Această percepție nu este numai o încercare de falsificare grosolană a tradiției creștine, ci constituie în mod indubitabil rodul unei „inspirații demonice”, după cum just a caracterizat învățăturile gnosticilor Sfântul Irineu al Lyonului.
Dar în ce scop se promovează o astfel de gândire? Spre deosebire de creștini, care și ei își recunosc păcatul, propagatorii acestei concepții și adepții lor, deși nu pot nega realitatea păcatului, neagă totuși pocăința, caracteristică determinantă a spiritualității creștine, cu scopul de a justifica păcatul și de a-l integra, ca pe un mod de viață acceptabil.
Aceste idei, care la început au fost izolate și personale, au ajuns mai târziu prin mediatizare să se sălășluiască în mințile multor oameni. Iar ceea ce părea a fi doar o modă culturală, desprinsă de viața cotidiană a societății, a condus treptat, în a doua jumătate a sec. al XX-lea, la așa-zisa revoluție sexuală, iar acum în debutul sec. al XXI-lea la incalificabila ideologie „gender” a fluidizării genului, adică, în fapt, la batjocorirea fără precedent a firii omenești și implicit a hulirii Creatorului ei.
Însă, pentru noi, creștinii, păcatul nu poate fi privit nicidecum ca o parte a binelui și nici a vieții, ci e o absență a binelui care alterează darul neprețuit al vieții, iar potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, singurul rău de care trebuie să ne temem nu e vreo catastrofă exterioară, ci păcatul. De aceea, la dobândirea binelui și la cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât lepădând cu totul păcatul, nu numai din trup, ci și din gând, după pilda aceleiași sfinte Maria Egipteanca, care, după ce a încetat păcatul cu fapta, s-a lupta în pustie timp de șaptesprezece ani cu patimile și cu gândurile păcătoase, pentru a le dezrădăcina din suflet, până la deplina nepătimire.
În final, mai adăugăm un lucru care de multe ori ne scapă din pricina dorinței omului vechi din noi de a evita orice răspundere pentru faptele sale, anume că a recunoaște propriul păcat reprezintă nu doar un gest de sinceritate, ci și unul de mare demnitate, care nu se poate compara cu păruta demnitate a celor ce își justifică păcatul, chiar și cu argumente metafizice. Aceștia, oricât ar încerca să simuleze demnitatea, vor fi repede descoperiți din pricina ipocriziei lor care nu poate fi prin nimic acoperită. Căci ipocrizia rămâne patima cea mai vădită, singura de altfel pe care Mântuitorul a osândit-o pe față, ca pe un izvor al răutăților: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici!” (Mat. 23, 13).
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
