Chiparoşi şi chiparoase

O recentă remarcă batjocoritoare rostită de un politician a stîrnit o oarecare curiozitate lingvistică, unei mari părţi a publicului nefiindu-i familiară folosirea ca termen de adresare a cuvîntului chiparos. Remarca în cauză – descalificantă pentru autorul ei în primul rînd pentru că viza presupuse defecte fizice ale adversarului – lămurea suficient intenţia agresiv-ironică, vocativul chiparosule! fiind urmat de un atac formulat direct („eşti urît“). În treacăt fie zis, e ciudat cum discursul politic românesc continuă să recurgă la tipul de umor vulgar, rudimentar (intens practicat în vremuri nu prea îndepărtate în revista România Mare), în care obiecte ale deriziunii sînt aspectul fizic, vîrsta sau bolile inamicilor. Ironia, oricît de transparentă, şi registrul argotic (mai ales cel încă necunoscut publicului mai larg) sînt adesea folosite ca spaţiu de ipocrită retragere strategică: politicianul în cauză a negat intenţia ofensatoare, trimiţîndu-i pe ziarişti să caute sensurile de dicţionar ale cuvîntului chiparos.

În cazul utilizărilor argotice, mai de folos decît dicţionarele este Internetul, care atestă forme şi expresii ale limbii vorbite, înregistrînd numeroase pătrunderi în scris ale oralităţii substandard. În spaţiul online se pot găsi mai multe exemple de folosire a vocativului chiparosule!, în contexte deloc favorabile, variind de la adresări ironice moderate pînă la injurii grave, nereproductibile. De cele mai multe ori, chiparos intră într-o serie de apelative, alcătuită din adjective substantivizate, multe cu terminaţia -os (frumos, arătos. ochios, bengos etc.): „valorosule, frumosule, bengosule, înzestratule, chiparosule… dispari“ (turnulsfatului.ro); „măi Ducipalule, măi… frumosule, bengosule, chiparosule“ (viorel-patrichi.blogspot.com); „Bă jegosule, cocalarule, chiparosule“ (facebook.com); „haoleo, chiparosule, bengosule“ (gds.ro) etc. Există şi o atestare mai veche a formei, care apare în filmul Fraţii Jderi (1974), în formulele persuasive ale unei babe ghicitoare, adresate mai întîi unui personaj feminin – „Hai dă palma la baba să-ţi ghicesc cu ghiocul. (…) Aoleu, frumuşaţa lumii“ – şi apoi unuia masculin: „Aoleu! Frumosule, chiparosule, adu un ban la baba la ghioc. Hai, mînca-ţi-aş ochişorii matale frumoşi, pune să-ţi ghicesc norocu (…). Frumosule, ginerică, hai să-ţi ghicească baba. Hai, mînca-ţi-aş ochii matale“ (replici.net). Nu ştiu dacă filmul a contribuit la răspîndirea apelativului, dar e o dovadă că aceasta exista în momentul respectiv, cel puţin în formulele pitoreşti de atragere a clienţilor din limbajul florăreselor şi al ghicitoarelor – de unde putea intra uşor în limbajul mediului interlop. O cronică la un film românesc recent (Charleston) menţionează frecvenţa cuvîntului în acest mediu: „Epitetul «chiparosule», rostit de un mafioso local din București de cîteva ori într-un minut, adresîndu-i-se ba lui Alexandru, ba acoliților săi este de o gratuitate și de o situare în afara verosimilului cu totul remarcabilă“  (M. Pavelescu, mediaexpres.ro). Autorul cronicii priveşte cu rezervă termenul, ceea ce poate fi încă o dovadă că circulaţia acestuia este destul de limitată în afara grupurilor argotizante.

Dicţionarele nu ne spun, desigur, decît că substantivul masculin chiparos desemnează arborele mediteranean Cupressus sempervirens; forma românescă e o adaptare a unui împrumut cult din greacă; textele mai vechi cuprind şi varianta chiparis (mai apropiată de originalul grecesc, kyparissi); totuşi, în Biblia de la Bucureşti (1688) cuvîntul apărea deja cu terminaţia -os: chiparos. Dicţionarele cuprind şi substantivul feminin chiparoasă, denumire populară (sinonimă cu tuberoză) a florii decorative Polianthes tuberosa. Termenul francez tubéreuse şi cel latin tuberosa sînt forme feminine ale adjectivelor care indică prezenţa tuberculilor; de altfel, şi în română a circulat termenul biologic tuberos, cu femininul tuberoasă. Denumirea plantei a fost apropiată prin etimologie populară fie de roză (în mai multe limbi), fie, ca în română, cu o modificare fonetică mai consistentă, de chiparos (poate şi de alte denumiri de plante cu arome puternice, de tipul chipăruş), prin forma intermediară tiparoasă. Chiparoasă a intrat repede în inventarele de nume populare de plante (Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, 1906) şi în dicţionare. Planta de origine mexicană, pătrunsă în Europa din secolul al XVI-lea, avea o utilizare funerară, evocată, de exemplu, de o poezie umoristică din revista Furnica – „voi, chiparoase / Staţi mai mult pe reci / Şi negre morminte, / Coroane pioase!“ (16 august 1912). Cele două cuvinte au şi respectabile cariere literare: dacă arborele chiparos este emblematic pentru decorul romantic eminescian („Se clatin visătorii copaci de chiparos / Cu ramurile negre uitîndu-se în jos“, în Sarmis), tiparoasa sau chiparoasa apare frecvent la Arghezi („a miere / Și a tiparoase / Hoitul tău miroase“, Fătălăul; „Fata zace-n pat bolnavă,/ Gingașă și somnoroasă, / Ca pe-o tavă / De argint, o chiparoasă“, Lingoare etc.).

Apelativul sarcastic chiparosule nu este, desigur, legat de toate aceste ecouri filologice şi literare; probabil că evocă în primul rînd floarea familiară, în ipostază masculină. Şi nici nu este o metaforă propriu-zisă, creatoare de imagini, ci mai curînd rezultatul unui joc de cuvinte, tipic pentru acumulările de apelative afective din limbajul popular. E foarte posibil ca denumirea botanică să apară, prin atracţie, ca o amplificare glumeaţă a mai vechiului adjectiv chipos („arătos“).

Rodica Zafiu

Sursa: dilemaveche.ro