Chipul monahului athonit
Athosul reprezintă o lume în sine care a reușit să se conserve
neschimbată, nu din dorința de a se lăuda cu o estetică unică, ci numai
datorită unei arzătoare căutări duhovnicești ce nu posedă decât o
legătură tangențială cu ceea ce noi numim „civilizație”. Aici lucrarea
de căpetenie a monahului stă în efortul susținut de a transfigura lumea
sa lăuntrică, indiferent de ce se întâmplă în lumea exterioară. Viața e
afierosită dobândirii harului Duhului Sfânt și tocmai de aceea în acest
loc se percepe domnia unui alt duh decât în societatea din afară.
Mintea omului operează pentru fiecare realitate cu anumite reprezentări,
la care se raportează și prin care reușește să pătrundă mai lesne
înțelesul lucrurilor. Personal, atunci când se întâmplă să ating tema
monahismului athonit mintea mi se îndreaptă de la sine spre chipul
fostului stareț al schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos,
vrednicul de pomenire protosinghel Petroniu Tănase, deopotrivă plăcut –
în ciuda asprei nevoințe pe care și-a asumat-o până la plecarea sa la
Domnul – și duhovnicesc.
Descrierea fie și parțială a unei asemenea figuri patristice nu e deloc ușoară, întrucât, în ciuda întâlnirilor directe, impresiile se risipesc odată cu trecerea timpului și a grijilor cotidiene. Aș îndrăzni însă să spun că părintele Petroniu a rămas în memoria celor care l-au cunoscut, trecând pragul primitorului Schit Prodromu, ca un om cu un cuvânt teologic fascinant și extrem de convingător, cu o pătrunzătoare cunoaștere duhovnicească a lucrurilor și mai ales a sufletelor, întrucât fericitul stareț era în primul rând un monah nevoitor, pe care nu puteai deloc să-l deosebești după haine de ceilalți frați ai obștii. Însă, după prima convorbire cu acest extraordinar părinte iubitor de pustie, înțelegeai îndată că ai de-a face cu un monah distins nu numai în obștea schitului, ci și în tot Muntele Athos, unde se bucura de o nedisimulată recunoaștere, chiar și în rândul grecilor. Mai tot timpul tăcut și adâncit în rugăciune, cu o siluetă un pic aplecată de mulțimea anilor, exercita o atracție inexplicabilă, în ciuda modestei sale purtări. Evoc aici unul dintre cuvintele sale de folos ce m-a mișcat și prin care, deși mirean fiind, mi-a descoperit pentru o clipă profunzimea ethosului monahal. Așadar, obișnuia să spună: „Vezi, monahul se retrage din lume într-o mănăstire împrejmuită cu ziduri, iar de aici se retrage într-o chilie, pentru ca acolo, rupt de tumultul lumii din afară, să intre, mai adânc, în inima sa și să grăiască neștiut cu Dumnezeu”. Iar în timp ce-mi vorbea aveam senzația că contemplu tabloul acestor pași ce merg de la exterior spre lăuntric, mai întâi văzuți și apoi nevăzuți, prin care omul, pătrunzând în sinele său, are șansa de a se întâlni cu o lume a păcii și a sfințeniei.
Cu siguranță, societatea în ansamblul ei nu va fi niciodată mai bună și nici nu va adopta modul de viață athonit, deși acesta e un chip al liniștirii sufletești. Însă, indiferent de condiția fiecăruia dintre noi, nimic nu ne poate opri ca în cămara sufletului nostru să tindem, fie și numai în anumite răstimpuri, spre interiorizarea chipului monahal athonit.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
