„Avem ocazia să-I dăm un «mandat» lui Dumnezeu” (I) – Preasfințitul Siluan al Italiei

Cu siguranţă putem spune că trecem printr-un moment de răscruce în viaţa poporului nostru. Situaţia o ştim cu toţii şi o confirmă milioanele de români care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara, poate una dintre cele mai frumoase, ca să caute într-o cu totul altă parte a lumii o minimă bunăstare. De ce am ajuns aici şi ce putem face pentru a îndrepta lucrurile ‒ iată doar două dintre întrebările la care am încercat să răspundem împreună cu Preasfinţitul Siluan, Episcopul Italiei. Acum, că ştim, poate mai există o îndreptare, dar numai în Domnul. Iar ceea ce urmează nu este, bunăoară, o predică moralizatoare, ci mai curând cuvântul pe care Însuşi Domnul îl are pentru noi. (G.F.)

– Preasfințite, suntem, în ziua de azi, într-un moment de răscruce: vine un nou val politic, trebuie făcute alegeri, dar iată că avem peste cinci milioane de români care trăiesc în străinătate ‒ un exod cum nu a mai întâlnit poporul român în toată istoria lui. Se poate vorbi despre o vină personală, a noastră, a românilor, pentru situaţia în care am ajuns?

– Nu m-aş gândi să o numesc „vină”, mai ales pentru că prea învinovăţeşte toată lumea pe toată lumea, dar aş zice o responsabilitate. Este vorba de o alegere a poporului nostru ‒ o alegere de a conta pe ceva sau pe cineva pentru a-și asigura un viitor mai bun. Într-o mare măsură, alegerea aceasta de a pleca din ţară este legată şi de faptul că nu se mai vede perspectivă la faţa locului, dar nu se mai vede perspectivă la faţa locului şi pentru că poate ea s-a căutat mai mult pe plan omenesc şi nu s-a căutat pe plan dumnezeiesc.

Responsabilitatea noastră e legată mai ales, aş zice eu, de o alegere pe care noi am făcut-o conştient ‒ sau inconştient ‒ după toţi anii de comunism şi de materialism. Totuşi, nu am înţeles că, dacă ne încredinţăm viaţa, viitorul, prezentul, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu”, avem cea mai mare posibilitate, ca să nu zic certitudine, că vom merge pe calea cea bună ‒ calea cea bună care înseamnă şi fericire sănătoasă şi sigură, dar mai ales înseamnă perspectivă veşnică pentru viaţa noastră. Şi, din păcate, după ’89, am optat să ne lăsăm soarta şi să ne punem nădejdile în oameni, „în fiii oamenilor, care nu pot să mântuiască” ^{cf. Psalm 145:3}. Ne-am încredinţat omului, şi om pe om nu poate să mântuiască şi să scoată la liman, nu poate să dea sens, nu poate să dea perspectivă dincolo de limitările şi de plăcerile şi de bunurile şi de împlinirile materiale ale lumii acesteia.

„Nădejdile noastre s-au pus în oameni”

Noi, la Liturghie, când cântăm Heruvicul, zicem un lucru important: „Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Acest cuvânt, „lumească”, traduce, de fapt, grecescul biotiken(βιωτικὴν), iar biotiken(βιωτικὴν) are ca rădăcină bios, adică viaţa aceea care se întreţine prin mâncare, prin băutură, prin somn şi aşa mai departe ‒ să-i zicem „viaţa biologică”. Dar noi zicem: să lepădăm acum toată grija vieţii acesteia – bios-ul – a vieţii naturale, a vieţii trupeşti, „ca pe Împăratul tuturor să primim”. „Împăratul tuturor” se mai numeşte şi Viaţa (ζωή) pe Sine Însuşi – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” ^{Ioan 14:6}. Şi, dacă noi alegem s-o luăm pe căile omeneşti, pe căile pe care ni le propune lumea aceasta, şi credem în propunerile lumii acesteia, şi credem în făgăduinţele lumii acesteia ‒ că nu ne-au ajuns minciunile de până în ’89, cu „societatea socialistă multilateral dezvoltată” care, în „anii 2000” trebuia să ajungă la „Epoca de Aur”; am mai aşteptat încă 30 de ani, ca să mai ascultăm şi alte promisiuni de „epoci de aur” şi de „societăţi multilateral dezvoltate”, prin alte guri şi sub alte platforme electorale, dar cu aceeaşi eficienţă şi cu aceleaşi năravuri şi metehne, că nu se pot schimba năravurile doar pentru că oamenii au schimbat culoarea politică şi pentru că au desfiinţat Partidul Comunist.

Şi ne-am încredinţat oamenilor, şi ne-am înjugat la bios, şi suntem „în slujba speciei”, în slujba materiei, în slujba vieţuirii lumii acesteia, care, iată, arată aşa de frumos şi se vede aşa de frumos, mai ales la televizor. Și aşa de minunat se vede, cum se vede la televizor Tour Eiffel din Paris, dar, când l-am vizitat, am fost surprins să constat că, de aproape, arată ca un fel de fier ruginit. E o bucată de fier admirabil de sofisticat şi de mare, cu toate recordurile pe care le-a bătut, are și un şarm, aşa, seara, pe întuneric, ca și luminile vitrinelor, care par ceva extraordinar, mirific, dintr-o altă lume, dar după ce se sting luminile şi se face ziuă, sunt destul de palide şi nu mai au deloc acel farmec – şi farmecul e tot „farmec”; tot ce e farmec şi fermecător nu este lucrarea Duhului Sfânt, e lucrarea „fermecătorilor” şi a celui care stă în spatele fermecătorilor.

Şi nădejdile noastre, din păcate, s-au pus în oameni, s-au pus într-o pensie un pic mai mare ‒ justificată, dar tot de la oameni dată, nu din buzunarul celor care au condus. Şi pământul care s-a dat înapoi oamenilor nu de la oameni s-a dat, că nu oamenii respectivi erau stăpâni pe ele, că Dumnezeu e stăpân pe pământ şi Dumnezeu e stăpân pe bunurile unei ţări. Şi s-a ajuns la nemulţumire, bineînţeles, că cele omeneşti nu mulţumesc şi nu împlinesc. Alternativa, exodul acesta de care spuneți, a fost, din păcate, una tot omenească, o speranţă omenească, ce la unii s-a împlinit, la alții mai puţin. Din fericire însă, Domnul vine în întâmpinare să salveze ce e salvabil şi ce se lasă salvat, şi mai pescuieşte suflete cât mai poate, „pe calea pe care şi-au ales” şi pe bunăvoirea pe care au mers.

Ce bine era să ne fi pus nădejdea în Dumnezeu, să ne fi rugat lui Dumnezeu să ne lumineze la fiecare pas! Că Sfântul Siluan Athonitul zice că marile necazuri care sunt peste oameni ‒ şi individual, şi colectiv ‒ vin din pricina faptului că nu ne rugăm lui Dumnezeu să ne descopere voia Sa, fiecare la nivelul lui de responsabilitate. Şi dacă nu am mers pe criteriul acesta, şi cât nu mergem pe criteriul acesta, lucrurile sunt pe mâini omeneşti şi se întâmplă după criteriul omenesc, după interese omeneşti şi ele duc tot mai repede – mai devreme decât mai târziu – la eşec, la nemulţumire, şi credem că dacă se schimbă iară ceva o să fie mai bine. Doar pe oameni nu-i doare gura să facă promisiuni. Şi nu înţelegem că, dacă „vom căuta Împărăţia Cerului şi dreptatea Lui, toate celelalte ni se vor adăuga nouă” ^{cf. Matei 6:33}.

O ducem cam greu – şi asta se vede ‒, iar cei ce au ales să caute şi să îmbrăţişeze Împărăţia lui Dumnezeu aici, în străinătate, constat că împlinirea lor şi bunăstarea lor şi fericirea lor se datorează faptului că şi-au regăsit credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, şi rugăciunea şi întrebarea către Dumnezeu la fiecare pas: „Doamne, care e voia Ta?”. Lucru pe care nu am ştiut şi nu ştim să-l facem, parcă ne îndărătnicim la fiecare pas, fiecare pe plan personal, în ceea ce ne-a rânduit Dumnezeu, cu responsabilitatea noastră.

„Fii ai Luminii și fii ai zilei”

– Avem, din nefericire, acest eveniment: prima lege dată în România după Revoluţie a fost legalizarea avortului, după care au urmat peste douăzeci de milioane de avorturi. Și aici tot o problemă de responsabilitate a noastră, a creștinilor, este?

– Când e vorba de avort, când e vorba de lepădarea copiilor, pentru creştin nu e nevoie de lege, de interdicţie a avorturilor ca să nu facă avort. Şi, dacă legea de liberalizare a avortului îi dă slobod să facă avort ‒ când aceasta este omor deosebit de grav, pentru că se ucide o făptură neajutorată, care nu se poate apăra, iar uciderea respectivă vine tocmai de la mama acestei mici făpturi care, de fapt, e întreagă om ‒, mă întreb: oare trebuie să așteptăm să vină Cezarul și să ne reamintească legea lui Hristos şi principiile mântuirii? Nu e datoria Cezarului. Cezarul face pe placul celor care l-au ales şi merge după cursul lumii acesteia şi încearcă să vadă ce mai fac şi alţi cezari, şi caută să împlinească ceea ce-l menţine în funcţie cât mai mult. Şi dacă el nu are convingeri creştine, atunci nu ţine cont de principiile creştine.

Dar poporul lui Dumnezeu nu depinde de principiul după care funcţionează, trăieşte şi vieţuieşte Cezarul, şi nici stăpânirea în general. Da, creştinul se roagă pentru „înalte stăpâniri” şi nu socoteşte că una e de la Dumnezeu şi una nu, pentru că Sfântul Pavel zice foarte clar că „toată stăpânirea este de la Dumnezeu” ^{cf. Romani 13:1}. Dar creştinul nu este un „cetăţean turmentat” care aşteaptă să-i spună cineva: legea asta e bună, legea asta e rea, porunca asta e bună, porunca asta e rea. El trăieşte după principiile pe care i le-a predat Biserica, i le-au predat părinţii şi bunicii şi înaintaşii, după rânduielile Evangheliei şi după rânduielile Părinţilor Bisericii, şi nu are nevoie să-i spună cineva, de exemplu, că este interzis să omori. Creştinul nu aşteaptă să i se dea lege să-i interzică să facă ceva rău, că lui nici nu-i trece prin cap să facă ceva rău; pentru el nu e nevoie de lege, pentru că el stă în legea credinţei şi în legea harului, şi el nu împlineşte nimic din ceea ce îndepărtează harul lui Dumnezeu de la el.

Şi aici continuăm pe linia alegerilor: sunt persoane care aleg să se folosească de libertate ca şi când legea după care trăiesc nu este legea credinţei şi legea învăţăturii Evangheliei şi a Bisericii, ci este legea lumii acesteia, şi atunci sunt fiii lumii acesteia. De la începuturile lumii şi până astăzi, merg pe calea Vieţii cei care caută să fie fii ai lui Dumnezeu. Și sunt și alții, care sunt „fiii oamenilor”, fiii lumii acesteia, care merg pe calea morții ^{cf. Ieremia 21:8}. Şi cernerea aceasta este o realitate care se întâmplă mult mai limpede, din ceea ce vedem noi, în ultimii 30 de ani, dar ea se întâmplă dintotdeauna – cum zice Sfântul Pavel: „taina fărădelegii este în lucrare chiar acum” ^{cf. II Tesaloniceni 2:7}. Da, dar şi taina mântuirii este în lucrare, şi cernerea între fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor, între fiii Împărăţiei Cerurilor ‒ „fii ai Luminii și fii ai zilei” ^{I Tesaloniceni 5:5}, cum zice Sfântul Pavel ‒ şi „fiii întunericului, fiii nopţii”, fiii împărăţiei lumii acesteia.

„Slujirea în sine a devenit «acasă»”

– Spunea Cuviosul Paisie Aghioritul că, mergând cu avionul către Australia, atunci când trecea peste Siria simţea un har, şi când trecea peste Pakistan simţea o tulburare a lucrării demonice, pentru că acolo nu a fost niciodată creştinism. Când veniţi în România, vă simţiţi ca „acasă” în Ortodoxie?

– Sentimentul de „acasă” e un pic pe alte coordonate. Adică, am depăşit jumătate de viaţă în afara României ‒ din 1994, de când am plecat, sunt 25 de ani şi, respectiv, 24 trăiți în România. După ce am început să slujesc Liturghia ca diacon, în 1994, apoi ca preot, slujirea în sine a devenit „acasă”. Copil fiind, eu chiar am fost ataşat de „acasă”, de părinţi, de familie, şi am suferit foarte mult, chiar şi mai măricel fiind, pe la 13-14 ani, când trebuia să mă duc singur undeva fără ai mei. Plecarea la liceu a însemnat pentru mine un moment extrem de greu. Cred că dacă se ştia atunci de depresie, asta mi s-ar fi pus ca diagnostic. Când plecam luni dimineaţa de acasă, de la Gura Râului, de lângă Sibiu, pentru a mă duce la liceu şi a sta în gazdă la Sibiu toată săptămâna, mi se părea ceva groaznic; aveam la mort dans l’âme, cum zice francezul, cu moartea în suflet plecam de acasă. De multe ori mă gândeam că poate mă trezesc dimineaţa la mine acasă, la Gura Râului, şi nu mai plec altundeva.

Dar acest sentiment de „acasă” s-a transferat mai târziu în partea de slujire: slujirea şi locul unde am slujit Liturghia mi-a devenit „acasă”. Şi atunci am observat, spre surprinderea mea, că m-am vindecat total de suferinţa asta, de dorul celor dragi şi, odată ce am început să slujesc, că am fost în Franţa, că am fost în alte locuri – am stat 10 ani în Franţa, de 15 ani sunt în Italia –, nu mai trăiesc la fel „acasă”-ul.

Când vin în ţară, cum să zic, mă cuprinde, aşa, o stare de întristare, mi se pare că atmosfera e destul de încrâncenată, de întristată, de debusolată, de descurajată. Bineînţeles că, în întâlnirile cu cei ai Bisericii, lucrurile revin la acel „acasă” de care ziceam, adică slujirea şi părtăşia duhovnicească cu cei de acelaşi crez mă aşază imediat în acea stare de „acasă”. Dar atmosfera din societate, pe care o întâlnesc de când intru în ţară ‒ şi de când te-ai urcat în avion deja o întâlneşti ‒ e destul de apăsătoare. Încerc să zic „Doamne Iisuse…”, ca să mă eliberez de această atmosferă apăsătoare şi mulţumesc la Dumnezeu că sunt liturghii, că sunt slujbe şi că sunt oameni cu care poţi să împărtăşeşti cele ale credinţei, şi dispare spontan această greutate.

Dar cred că starea aceasta pe care o resimțim este, într-un fel, şi un barometru pentru cei care credem şi mărturisim cele ale credinţei, mărturisim pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi care, într-un fel, suntem puşi la încercare. Prin aceasta se pune în evidenţă şi faptul că noi nu suntem chiar aşa de închegaţi şi chiar aşa de aşezaţi şi chiar aşa de întemeiaţi în ale lui Dumnezeu încât să nu fim afectaţi de atmosfera lumii. Din păcate, poporul nostru, cu braţele deschise şi fără nici un filtru, a îmbrăţişat ‒ în bloc şi în detaliu ‒ tot ce se propunea prin filme de lumea aşa-zis „dezvoltată”, aşa-zis „liberă”. Şi a îmbrăţişat totul fără discernământ ‒ „şi mai bune, şi mai rele, şi închisori, şi libertate, şi noroi, şi stele”, cum se spunea într-o poezie ‒ şi asta, într-un fel, s-a întâmplat fără preaviz, fără pregătire, fără discernământ, şi a făcut mult rău.

Noi am trecut de la materialism dialectic la materialism practic. Omul de rând n-a avut nici pregătirea, nici dorinţa de a se implica şi, în mod spontan, nu-i vine să se implice în viaţa societăţii şi să ia decizii şi să înţeleagă că, dacă el nu e prezent în sfera decizională, lucrurile nu se întâmplă aşa cum trebuie. Şi nici acum nu cred că a înţeles aşa de bine. Pe de altă parte, nici nu s-a încredinţat lui Dumnezeu îndeajuns, ca, atunci când el e pus să facă o alegere, să facă alegerea care să-l sprijinească în direcţia cea sănătoasă, care nu-l duce doar la o fericire, aşa, temporară, omenească, superficială, materială, ci la o fericire cu perspective veşnice. Şi dacă eu, ca om duhovnicesc, mă întristez de starea aceasta, poate că şi în mine este o parte din această înclinaţie, poate că nu mi-am însuşit cele cereşti cu aceeaşi fidelitate cu care omul material şi le-a însuşit pe cele materiale, şi atunci ponderea e mai mare pe parte materială decât pe parte duhovnicească.

Eu mă gândesc câteodată că „sistemul meu imunitar” duhovnicesc e „formatat” pentru „viruşii” de pe-aici, de pe unde petrec, din ţările Occidentului, şi nu mai sunt adaptat la cei localnici, cam aşa îmi închipui. Şi mă smeresc un pic, şi mă pocăiesc un pic, şi zic un „Doamne, miluieşte”, şi mă grăbesc să ajung să am părtăşie cu cei cu care pot să am părtăşie pe cele duhovniceşti. Şi, odată ce se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie şi ne împărtăşim din cele esenţiale pe care le avem în comun, se regăseşte starea de bine. Da, atmosfera exterioară din țară e descumpănitoare, e descurajantă şi apăsătoare, dar acestei atmosfere îi face contrast şi multa râvnă din mănăstiri şi din parohii şi din familiile creştine, şi e un lucru îmbucurător.

Sursa: familiaortodoxa.ro