Prestigiu și imagine

Repetând cu Ecleziastul cum că „toate-s vechi și nouă toate”, să urmăm îndemnul Românului Absolut care în Glosa scria: „Ce e rău și ce e bine, tu întreabă și socoate”. A întreba mai întâi pentru a cunoaște cât mai aproape de precizie subiectul pus în discuție, ferindu-ne de pseudoprobleme. Cu „a socoate”, lucrurile se complică pentru că e un cuvânt venit de demult, s-a îmbogățit cu tâlcuri ce pot deruta, însemnând și rost și menire într-o căutare ce poate conduce de la cumpăt la cumpătare, chibzuinţă și cumințenie. Cuvântul trece dincolo de simțuri, spre inimă și minte, oarecum anamorfozând imaginea până la celebra cumințenie a pământului, o spovedanie a sufletului românesc. Spre el căutând, cutezăm a descifra lumea noastră, definită de scriitorul și gânditorul Llosa, laureat al Premiului Nobel, ca una a spectacolului orientată spre divertisment și dominată de imagini. Diagnosticul e sever, dar, să recunoaștem, corect, și o arată cu asupra de măsură viața cotidiană care ne menține într-o criză parcă fără ieșire decât spre una mai severă. Am spune că un astfel de timp a fost profetizat de un Marcuse, „tatăl noii stângi”, ideea omului unidimensional ce duce spre absurd fenomenul înstrăinării omului pe o traiectorie și, mai departe, la apariția de noi forme de control social. Radicalismul său, ca al întregii școli de la Frankfurt, al cărei corifeu este, a naufragiat în derizoriu, acel „neînsemnat” ce amintește de „Brava lume nouă” a lui Aldous Huxley, posibilă prin manipulare genetică. Cei care rămân imuni sunt izolați în rezervații speciale. 

De la o asemenea structură mentală la derizoriu drumul este rectiliniu, dimensiunea critică a gândirii, care dă prestigiu omului, fiind abolită atunci când „o cultură consideră depășit exercițiul critic și înlocuiește ideile cu imaginile, când produsele literare și artistice sunt promovate, acceptate sau respinse în funcție de publicitate și de reflexele condi­ționate ale unui public lipsit de mijloace de apărare intelectuală și sensibile cu care să detecteze lucrurile contrafăcute și înșelă­toriile cărora le cade victimă“ (Llosa). Este societatea în care „comicul este rege”, cum se vede în filmele în care se „comandă” când să râzi sau să aplauzi. Această nouă paradigmă devine un mod de a trăi și muri iar, mai larg, a fi într-un spațiu dezintelectualizat unde până și intelectualii înșiși sunt victime, cum ilustrează, după vorba „la vremuri noi, oameni noi”, de ceva timp, conceptul de cultură ­or­ga­ni­zațională, în care omul este relaționat nu cu natura, ci cu organizația și unde au apărut noi concepte ca sinergie și eficiență desprinse din tehnologie. E bine așa, cu o condiție obligatorie – să poți distinge formele noi pe care le îmbrăca vechiul când, prea încrezător în sine, sfârșește… în bâlciul deșertăciunilor. 

Există riscul ca, asiduu urmărită pentru ea însăși, „imaginea” să poată aservi întreaga activitate într-o reeditare contemporană a „formelor fără fond”, într-un proces de „instrumentare” a omului, de folosire ca mijloc și nu ca scop. S-au dus vremurile când gânditorul protestant Kant, formulând celebrul imperativ categoric, afirma că omul trebuie să fie întotdeauna scop. Artefact conceptual, imaginea ocultează autoritatea omului și odată cu ea libertatea. La vremea lui, Valeriu Gafencu sublinia că „în lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate și nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru fragil, numai în Dumnezeu sunt absolute”. Se cuvine să sub­liniem că amenințarea înstrăinării prin imagine ține și procesul eroziv generat de transformarea eticului în economic într-o societate în care pe primul plan este pus consumul. O spune gingaș „Micul Prinț” despre cei care apreciază casa că este frumoasă după… câți bani a costat. 

Poate cea mai îngrijorătoare pierdere este a răspunderii, câtă vreme omul este strivit de hățișul relațional, nu mai simte obligația ce îi revine nu doar asupra actului în sine, ci și a consecințelor lui. Totul e sub semnul lui „tempus fugit” și aduce avalanșa „noului” mediatizat până acolo, încât ocultează importanța și funcția valorilor, amintind de viziunea spengleriană a culturii. Semnul indubitabil este echivalența între succes și valoare a cărei precaritate este ilustrată de istoria cu­noașterii și creației din toate domeniile. Este tributul dat secularizării în care „totul este permis”. Sfântul Apostol Pavel scria că „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 23). E lumea lui „totul e permis”, unde omul are destinul unui „anonim universal”. Viața lui depinde, dominat de știri, nu de cunoaștere, deși fenomenul „fake news” sugerează catastrofe posibile ce au dus la inflația scenariilor apocaliptice. Prin vremi auzim pe David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socotești pe el? Omul cu deșertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Psalmul 143, 3-4). Și dezlegarea: „Fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său” (Psalmul 143, 15). Hristos învață că fericiți sunt „făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Dar nu anonimi, ci purtând un nume ce se poate face „renume” prin participare răspunzătoare la farmecul mereu reînnoit al armoniei lumii ca „unitate recuperată din diversitate”. Credința în „Cel care toate cu înțelepciune le-a făcut” atestă că acela care o împărtășește și mărturisește ridică omul din deșertul anonimatului pentru a-l arăta ca fiind după „chipul și asemănarea Sa”. El poartă cu sine un nume, și mai întâi de creștin, care a ales a-L urma pe Hristos, făcându-se pe sine „mădular al lui Hristos”, și Apostolul neamurilor explică: „Căci după cum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 4-5). Înțe­lepciunea Țăranului român învață: „Omul potrivit la locul potrivit”, cu îndatorirea de a „sfinți locul”. 

Elena Solunca Moise

Sursa: ziarullumina.ro