Trăirea și învățătura de aur a unui sfânt mărturisitor
Pe Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din marii ierarhi ai Ortodoxiei, stea strălucitoare pe cerul patristic al Bisericii dreptmăritoare, stâlp al învățăturii, model de cunoaștere și trăire a credinței, cel cu mintea și cuvintele de aur, îl cinstim mereu, nu doar la ziua pomenirii lui (13 noiembrie), ci ori de câte ori săvârșim Sfânta Liturghie, amintindu-ne de minunata sa misiune închinată Mai-Marelui păstorilor pe Care L-a slujit întocmai ca apostolii, la trei veacuri după ce aceștia s-au dus la Cel Care le gătise loc în Împărăția care nu-i din lumea aceasta.
S-a născut la jumătatea veacului al IV-lea, în Antiohia, din părinți creștini. Tatăl său, Secundus, era general în armata Siriei, iar mama sa, Antuza (care este pomenită în aceeași zi cu el, prin hotărârea Patriarhului Ecumenic, la începutul mileniului al III-lea) era o femeie de o rară bunătate și credință. Văduvă de la 20 de ani, ea nu s-a recăsătorit, ci a preferat să-și dedice viața și râvna ei creșterii singurului fiu, pentru care a făcut mari eforturi, nu doar din punct de vedere material, ci și spiritual, învățându-l mai întâi tainele credinței și apoi oferindu-i posibilitatea de a studia cu cei mai mari profesori de atunci. Astfel, tânărul Ioan a învățat limba greacă, filosofia și retorica, iar între dascălii lui s-a numărat și vestitul Libanius, care ar fi dorit ca să-l păstreze ca urmaș al său. „L-aș prefera pe Ioan, spunea marele orator, dacă nu ni l-ar fura creștinii.”
Pregătirea sa intelectuală îl făcea eligibil pentru ocuparea oricărei demnități lumești, dar Ioan a preferat să caute mai degrabă cele cerești în locul celor pământești.
După primirea Tainei Sfântului Botez, la vârsta maturității și cunoașterii, a fost catehizat cu multă înțelepciune de către mama sa și de către preoți cu râvnă spre cele duhovnicești. Nimeni nu l-a mai auzit vreodată rostind vreun cuvânt nepotrivit, vreo grăire de rău, ori să judece pe cineva din preajmă devenind strălucire a cuvintelor Apostolului neamurilor: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”.
Împodobindu-se cu podoaba virtuților, a lepădat toată grija cea lumească, arătând o iubire fără seamăn pentru Cel pe care Îl slujea. Mărturiile veacurilor, dar și scrierile lui, mai ales cele referitoare la Taina Preoției, ni-l arată foarte exigent cu sine. Iubea privegherea, rugăciunea, tăcerea și îndepărta de la el tot ce era trupesc și tot ce ar fi putut risipi liniștea. A dobândit darul rugăciunii curate și al blândeții, iar când se înflăcăra în timpul omiliilor rostite în Antiohia și la Constantinopol era, de fapt, doar iubirea sfântă și plină de râvnă, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii, între ei și Sfântul Nicolae, dar și Marele Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Atunci când a venit vremea ca Episcopul Antiohiei să-l preoțească, întrucât a înțeles responsabilitatea adâncă ce îi revine celui ce își asumă această lucrare, nu doar că a încercat să evite hirotonia, dar a și scris despre Fuga de preoție, arătând că ceea ce fac preoții în altar nici îngerii nu pot face, mai mult încă nici nu pot privi la ceea ce ei săvârșesc.
După moartea mamei sale, care i-a dedicat tinerețea și toată dragostea, Ioan avea să se lepede complet de lume. S-a aflat o vreme sub îndrumarea unui pustnic foarte aspru din Siria, care îi îngăduia să doarmă și să mănânce puțin, iar cel mai mult timp să-l dedice rugăciunii și privegherii. Avea să mărturisească mai târziu că postul deosebit de aspru practicat l-a ajutat să-și supună trupul duhului, chiar dacă avea să îl urmărească toată viața o durere puternică de cap și a avut o sănătate șubredă.
Atunci a deprins cuvintele Sfintei Scripturi, pe care le cunoștea deja, dar pe care le-a aprofundat în cei câțiva ani de sihastră petrecere. Odată cu practicarea rugăciunii, a postului și a privegherilor avea să înțeleagă lucrurile dumnezeiești și, deși era foarte tânăr, a devenit îndrumător al celor care aveau dorința mântuirii.
După întoarcerea din pustie, în anul 381, a fost hirotonit diacon de către Sfântul Meletie (pomenit la 12 februarie), iar cinci ani mai târziu a fost ridicat la treapta preoției de către urmașul acestuia, Flavian. A fost primit cu multă bucurie în comunitatea creștină și 12 ani a îndemnat poporul din Antiohia, rostind cele mai frumoase cuvinte care s-au auzit vreodată în bisericile acestei cetăți, iar aghiografii ne spun că în ziua hirotoniei sale a fost văzut un porumbel alb apropiindu-se de locul unde harul Duhului Sfânt se pogora asemenea ca și în ziua cea mare a Cincizecimii, când Apostolii erau adunați laolaltă în cetatea Ierusalimului, așteptând să se îmbrace cu putere de sus.
Poporul aștepta duminica asemenea zilei de Paști. Altădată goale de credincioși, bisericile în care predica Ioan erau neîncăpătoare, căci cuvintele lui se asemănau cu „apele bogate care veselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmul 45, 4).
Dintre marii Părinți ai Bisericii care au slujit în perioada de aur, numită așa pentru strălucirea cuvintelor și a faptelor marilor ierarhi, fără îndoială Ioan a fost cel mai vestit orator. A fost numit încă din timpul vieții Hrisostom, adică Gură de Aur, pentru cuvintele dulci ca mierea, cel cu mintea și cuvintele de aur, după cum spun cântările Bisericii.
A explicat, cum puțini au făcut-o, cuvintele Scripturii și i-a făcut pe oameni să înțeleagă că ele Îl aduc în minte și inimă pe Mântuitorul, fiind cuvintele Vieții veșnice. A fost numit apărătorul sau ocrotitorul celor săraci, învățătorul milosteniei, ochiul luminat al pocăinței.
Cuvântul lui era ascultat fără preget. Toți îl urmau, știind că era omul lui Dumnezeu și credincioasă slugă, după cum mărturisesc cântările Bisericii despre marii ierarhi care și-au închinat viața Domnului.
Când Sfântul Nectarie, Arhiepiscopul Constantinopolului, a trecut la Domnul, în ziua de 11 octombrie 397, mulți râvneau scaunul vacant. Faima Sfântului Ioan trecuse demult granițele Antiohiei și el se arăta de fapt ca singurul urmaș care ar fi fost potrivit pentru această înaltă slujire. Un dregător de la curtea împăratului Arcadie, Eutropie, l-a ajutat să ajungă Arhiepiscop, dar pentru a-l convinge să accepte s-a folosit de un șiretlic, întrucât știau toți că, dacă i s-ar fi spus să vină în cetate pentru a primi această ascultare, ar fi refuzat.
A fost înscăunat la 27 februarie 398. Mulți i-au purtat pică, chiar și frații de credință, care nu înțelegeau lucrarea lui duhovnicească, dar el și-a continuat misiunea cu multă înflăcărare, dar și cu mâhnire din pricina atitudinii pe care a întâlnit-o, fiind la fel de ardent în cuvintele pe care le adresa la marile sărbători. Și-a arătat iubirea pentru toți și i-a îndemnat pe oameni să nu rămână fără roadele pocăinței, iar prin venirea la biserică să își schimbe viața.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: ziarululumina.ro
