Nașterea duhovnicească este o realitate
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Tipic Părintelui, întotdeauna îți dădea ascultările așa, un pic pieziș. Mi-a mai spus: „Ce-ți spun eu e contrar la tot ce au spus Părinții, ei spuneau că dacă-ți vine chemarea la călugărie, aleargă, ca să nu se răcească chemarea, că dacă se răcește n-o mai găsești. Părintele a adăugat: „Ce facem noi este pentru nevoile lumii noastre, e nevoie astăzi să ne înarmăm cu mijloacele lumii, că dacă nu, oamenii lumii de azi te pot strivi ca pe o muscă. Am nădejdea că dacă faci lucrul acesta în ascultare mie, Dumnezeu te va păzi!”. Mult mai târziu mi-am dat seama că părintele era străvăzător cu duhul și îți vedea și sufletul. Asta încep să înțeleg abia în ultima vreme, cât de mult era în stare să vadă în sufletul tău.
Așa a fost, a trebuit să mai fac un an de școlire în Franța, apoi unul în Anglia, și când am venit la mănăstire eram ca o lămâie stoarsă și mucegaită, dar important era că am revenit la mănăstire! În timp ce vorbeam, mă uitam la el, la gesturile sale, și era așa de simplu, atât de firesc în toată atitudinea lui, încât în timp ce-l ascultam și mă uitam cu așa intensitate la el, aș fi putut să mă smintesc, dar apoi îmi venea și gândul că în tot ceea ce citisem găsisem că oamenii ăștia mari erau și smeriți, erau și foarte firești. M-a interesat foarte mult ceea ce avea de zis, și nu doar că mă interesa, ci mă năștea, a fost omul care mi-a confirmat niște intuiții din copilărie.
Fiți atenți, părinți de copii, la intuiția copilului, care poate fi foarte adevărată și foarte adâncă, dar nu are cum să se exprime copilul, la vârstele mici. Mulți oameni buni din cercurile prietenilor părinților mei m-au scos de multe ori de pe cale, pentru că, săracii, nu au avut puterea să perceapă intuiția mea de copil.
În sfârșit, la vârsta de 20 de ani, iată că intuițiile mele din copilărie mi le confirma Părintele Sofronie și mă punea pe calea dreaptă. În seara aceea nu conștientizam rațional, dar mă nășteam! Până la urmă, eu m-am născut când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie, din acel moment socoteam toată viața mea dinainte ca pe un întuneric, o orbecăială.
Mulți ani mai târziu, iarăși mi-a picat fisa. Sfântul Pavel spunea că putem avea și 20 de mii de povățuitori în Hristos, „dar tați nu aveți mulți, că Eu v-am născut întru Domnul”. Când am înțeles că ceea ce simțeam eu avea un temei teologic, mi-am dat seama că nașterea duhovnicească este o realitate! O realitate chiar mai puternică decât cea fizică, măcar că nu e palpabilă.
Mă întrebase Părintele unde vreau să mă duc pentru monahismul meu. Eu voiam în pustie, în deșertul Gobi, Kalahari, oriunde mă va conduce Dumnezeu, spuneam „Du-mă, Doamne, unde vrei, doar dă-mi timp să ies din pijama și să mă pun în haine corecte!”. Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă nu găsești altundeva, să știi că ușa mănăstirii noastre îți e deschisă, poți să vii să te alături la cei trei muschetari”, pe atunci erau Părintele Simeon, Părintele Procopie și Părintele Sofronie. Eu aș fi preferat întinderi nesfârșite, nu civilizația, dar am făcut ascultare și m-am dus înapoi. În următoarele luni mi-am dat seama că și Gobi și Kalahari dispăruseră din mintea mea, și parcă tot ce voiam era să nu mă despart de Părintele Sofronie. Parcă aveam o frică să mă îndepărtez de el, așa că m-am hotărât că voi înghiți și gălușca de a rămâne în lumea civilizată din Anglia, doar ca să fiu lângă Părintele Sofronie. Vreau să spun prin asta ce efect avea personalitatea lui ‒ în limbaj psihologic ‒, iar în limbaj duhovnicesc, duhul lui. Avea o capacitate de convingere care emana din el, avea simplitatea aceea, că nu-ți trecea prin gând să-l contrazici ‒ asta numesc duhul omului. Am trăit lângă Părintele Sofronie unele lucruri care erau absolut firești, am văzut că Dumnezeu și sfinții Lui sunt atât de smeriți și de simpli, atât de plini de har, fără a-și da măcar seama de acest lucru, așa de apropiați inimii tale ‒ când omul are har, nici nu-și dă seama că-l are, își dă seama numai când îl pierde și nu știe ce s-a întâmplat ‒, că poți nici să nu-i bagi în seamă. Asta-i primejdia pierzaniei!
Dumnezeu, când ne dă porunca smereniei, nu este ca El să poruncească ținând cizma Lui pe capul nostru ‒ că dacă nu ascultăm, ne mănâncă bau-bau ‒, ci ne învață să fim ca El, să nu pierdem viața veșnică din greșeală. Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa.
Pentru că așa de ușor te poți obrăznici cu Dumnezeu, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai seama că îl aveai!…
Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul”
Sursa: coloana-infinitului.com
