Patologiile manipularii sectare

Fenomenul de alienare mentala, generat de punerea in practica a diverselor tehnici de manipulare, da nastere la o serie de semne semiologice, pe care specialistii le-au grupat in doua categorii: individuale si de grup.

A. Patologii individuale.

La orice fel de practici s-ar recurge (fizice sau psihice), manipularea genereaza sau uneori semnaleaza o serie de boli psihice, care intra in sfera de activitate a psihiatriei, necesitand, de cele mai multe ori, un tratament de lunga durata.

Aceste patologii sunt de trei tipuri:

1. Fenomene depresive.

Depresia este o boala nervoasa morbida caracterizata printr-o modificare profunda a trairilor afective, a umorului in sensul tristetii, o stare de tristete morala si incetineala psiho-motorie, intretinand la subiect o dureroasa impresie de neputinta globala de fatalitate disperata.

Fenomenele depresive pot avea o dubla origine: pe de o parte sunt generate de capacitatea adeptului de a se supune constrangerilor sectei si de imposibilitatea de a satisface dubla legatura, reprezentata de integrarea sociala si de apartenenta la secta; pe de alta parte, aceste fenomene sunt generate la ex-adept de rezultatul carentelor afective induse de ruptura cu secta si de absenta oricarui sistem de referinta, odata ce renuntase, ca urmare a manipularii la sistemul axiologic comun (al societatii) si, pe deasupra, acum abandoneaza si inlocuitorul, ideologia sectei.

Manifestarile anxio-depresive pot imbraca forme variate mergand de la banala depresie psihica si melancolie pana la accese de panica si tentative de sinucidere.

a. Anxietatea sau nelinistea generalizata.

Anxietatea este o stare afectiva grava de neliniste, caracterizata prin insecuritate, tulburare difuza psihica si fizica, de asteptare a unui pericol iminent si indeterminat in fata caruia esti neputincios, care uneori este insotita de dureri fizice.

Cand paraseste secta, ex-adeptul nu reuseste, pentru un timp sa-si revina din starea de tensiune generala. El este permanent in asteptarea pedepsei pentru „tradarea” sa, care nu este lipsita de fundament, si se gaseste intr-un dezechilibru ametitor, intre vechea si noua situatie. Astfel, el constata cu neliniste, ca perioada petrecuta in mijlocul sectei s-a soldat cu extrema deteriorare a legaturilor familiale si sociale si chiar cu consecinte in propriul sau psihic, de care se simte responsabil, intoarcerea la realitate este insotita de o problematizare a tuturor „adevarurilor” in care a fost initiat de-a lungul anilor petrecuti in sanul sectei.

Ex-adeptul se loveste de o dubla incapacitate: de a admite ca procesul sectar i-a daunat si ca lucrurile de folos invatate, puteau fi dobandite si fara a suporta suferintele impuse de secta. El este intr-o teribila asteptare a unei noi suferinte si vigilenta il indeamna sa se indoiasca de oricare alternativa ii este propusa si de orice tentativa de a-i castiga increderea, in timp ce el insusi se indoieste de capacitatea de a se reintegra in realitate.

b. Accesele de panica.

Panica este o criza acuta de angoasa, generata de evenimente care afecteaza grav existenta, confortul si starile afective si care uneori poate atinge grade extreme de gravitate, astfel ca cel lovit de panica traieste, efectiv, in imaginarul creat de secta.

Amintirea situatiilor traite in secta si izbirea brutala cu realitatea, pot provoca veritabile accese de panica, in care ex-adeptul este convins de neputinta de a lupta contra sechelelor exixtentei sale. Persoana in cauza ajunge sa se teama ca va innebuni, ca va fi agresat sau ca nu va putea reintra in contact cu realitatea. Aceste senzatii sunt deseori insotite de tulburari somatice: transpiratie, palpitatii etc.

c. Starea permanenta de stres.

Stresul este o stare a organismului de suferinta, uzura, zgomot, permanent, temperaturi excesive, infectii, provocata de conditiile neprielnice, nocive, agresive, carora individul trebuie sa le faca fata. Aceasta stare este direct legata, la adeptul sectar, de agresiunile provocate de secta (inainte sau dupa parasirea ei), care au lasat o puternica amprenta asupra subiectului si este declansata de diversele situatii agresive ale cotidianului, invadand complet individul (in special prin vise repetate-cosmare).

Toate acestea determina o reducere a interesului pentru lumea exterioara si pentru alte persoane, altfel spus o repliere in sine, si o severa restrictionare a sentimentelor, persoana intampinand grave dificultati in a face fata unor situatii din cele mai banale. Acest tip de patologie se intalneste si la adeptii activi, fiind generata de obligativitatea de a ingera sisteme diferite: al sectei si al societatii, antagonism agravat de conflictele familiale, profesionale si sociale, situatii care supun la o extrema incordare nervii individului.

Secta nu face nimic pentru a ajuta adeptul sa depaseasca aceste stari ba, din contra, o favorizeaza pentru a accentua ruptura cu mediul de viata anterior, ceea ce potenteaza manipularea.

2. Conduitele nevrotice.

Pe masura ce adeptul progreseaza in insusirea ideologiei sectei si mai ales in punerea ei in practica, printr-o revalorizare generala, el dezvolta adevarate tulburari mentale de al caror caracter nefast adeptul isi da seama, dar pe care nu le poate stapani, tulburari numite in psihologie nevroze. Este vorba de ritualuri (ticuri) obsesive si comportamente fobice, izvorate din preceptele sectei, care se rasfrang asupra intregii sfere de activitati a adeptului.

In functie de gravitatea lor, ex-adeptul poate dezvolta veritabile handicapuri, care impieteaza asupra reinsertiei sociale, adeptul fiind constrans sa excluda din existenta sa anumite comportamente care „franeaza progresul”. Aceste fobii sunt temeri obsesive si nejustificate, ce nu pot fi controlate si anulate, chiar daca persoana in cauza stie ca sunt nefondate si nerationale.

Ideologia sectara se bazeaza pe dihotomia interior-exterior si pe maniheismul bine-rau, intretinand la adept o frica continua de lume, discursul sectei alimentand si etaland contradictiile sociale. Confruntarea brusca cu realitatea poate provoca accese anxioase, care pot avea o mare anvergura, insotindu-se si de manifestari somatice. Astfel, medicii care au tratat copii care au supravietuit dramei de la Waco au constatat la acestia tulburari somatice masive, in special cardiace si intestinale, a caror evolutie a condus la ipoteza ca aveau cauze psihice. Manifestari asemanatoare s-au mai intalnit la persoane crescute exclusiv in mediul sectar, insa intr-un grad mai redus de gravitate.

Fobiile sunt indreptate intr-o diversitate de directii: persoane (in special reprezentanti ai institutiilor statului, psihiatri, clerici), institutii (armata, Biserica), manifestari culturale, practici medicale, diverse alimente, obiecte (in special noile produse ale tehnicii moderne, produse vestimentare). Aceste fobii se pot indrepta si impotriva unor etnii, rase, natiuni, insa acele grupuri care adopta asemenea atitudini se autoizoleaza si nu au prea mare importanta din punctul de vedere al impactului social.

Persistenta inconstienta(-zata) a celor mentionate mai sus plaseaza subiectul intr-un spatiu extrem de restrans, intre prescriptiile sectare si imperativele sociale si pentru a diminua disonanta cognitiva care apare, este nevoit sa adere la una din ele. Odata dobandite aceste stereotipii, renuntarea la ele devine extrem de dificila. Ex-adeptul, chiar daca este deplin constient de caracterul lor aberant are mari dificultati in a le depasi si domina, si se lasa antrenat intr-o multitudine de comportamente, pe care le condamna rational, dar de la care nu se poate sustrage decat in urma unor eforturi indelungate si dureroase.

Aceste tulburari pot atinge stadii mai grave: adeptul sau ex-adeptul, penduland permanent intre cele doua lumi (a realitatii si a irealitatii, a societatii si a sectei), poate pierde contactul cu realitatea (lucru care se poate intampla inainte si dupa parasirea sectei), se percepe pe sine drept produsul unei mutatii existentiale, are experiente pseudo-mistice (dialogand cu fortele cosmice, divinul, extraterestrii, etc), ajunge sa traiasca permanent in oniric. Totusi situatii de acest tip sunt rare in opinia specialistilor, in marea parte a cazurilor rezultatul final al fobiilor in plan psihic, fiind amnezii lacunare, precum reactiile de respingere a contradictiilor flagrante dintre imaginatie si realitate , insotite de dureri care nu au totusi nici un suport psihic.

3. Tullburarile psihotice.

Acest tip de afectiuni au gravitatea cea mai ridicata, caci marcheaza momentul in care adeptul pierde complet contactul cu realitatea, necesitand tratament specializat. Psihoza este o boala psihica, care atinge grav personalitatea subiectului, manifestandu-se in special prin tulburari ale sferei cognitive (perceptie, judecata, ratiune) si afective (umor, emotii) si necesita neaparat internarea. Totusi, aceasta grava disfunctionalitate psihica se altoieste pe o structura psihica anterioara fragila si cu inclinatii psihopatologice.

Tulburarile psihotice, determinate de aplicarea unor tehnici de manipulare in sanul unei secte, se desfasoara conform unei progresii in etape, pe care specialistii au schematizat-o astfel:

Stadiul I – repliere moderata asupra sinelui; pierderea contactului cu societatea; inclinatii spre superstitie; pretentii de detinere a unor capacitati paranormale (clarviziune, telepatie, al saselea simt, s.a.); izolare sociala; iluzii recurente (senzatii de prezenta a unei actiuni sau persoane absente sau decedate).

Stadiul II – debut de gandire deliranta (delirul determina o grava alterare a raportului subiectului cu realitatea); iruptii ale iluziilor suprarealiste sectare in realitatea individului; idei delirante bizare (nihiliste, religioase, etc); incoerenta.

Stadiul III – accentuarea trairilor delirante; adeziune completa la irealitatea ideologica sectara; aparitia unei trairi „mistice”, totusi cu mentinerea contactului cu societatea ambianta; deteriorarea capacitatilor profesionale, a relatiilor sociale, a igienei personale s.a.m.d.

Stadiul IV – derealizare completa a gandirii (tulburare morbida care da celui atins de ea o impresie de irealitate a persoanelor si lucrurilor prezente precum si imposibilitatea evocarii situatiilor si persoanelor absente), scufundare in irealitatea sectara, fara nici o capacitate critica, tulburari paranoice insotite de sentimente de persecutie; handicap profesional, social; halucinatii (de persecutie sau exaltare).

Stadiul V – destructuralizare totala (confuzie intre intreg si o parte a intregului, care apare de exemplu la copii intre 2 si 4 ani cand acestia nu sunt capabili sa claseze diversele figuri ale unui joc pe categorii); trairi paranoice sistematizate; halucinatii senzoriale si kinestezice; parafrenie (delir, care in ciuda caracterului adesea extravagant ramane compatibil cu insertia sociala, compus din mecanisme halucinatorii si imaginative, cu teme fantastice care isi pastreaza coerenta; bolnavul traieste pe rand in doua lumi: universul particular sectar si lumea reala).

Stadiul VI – heboidofrenie (forma clinica a schizofreniei caracterizata prin deficienta intelectuala, disparitia sentimentului socio-familial si dezvoltarea unei tendinte antisociale); destructuralizare completa, stupoare catonica (sindrom intalnit de obicei in dementa precoce, caracterizata prin negativism, sugestibi-litate, stereotipii, pierderea spontaneitatii si initiativei motrice, raspuns aproape inexistent la stimulii externi); negativism; pozitie catatonica (fetala); rigiditate catatonica.

Cele expuse mai sus au descris consecintele in plan individual ale aplicarii unor tehnici psihice, nu de putine ori scapate de sub control; aceste urmari se pot generaliza si raspandi asupra colectivitatii, ceea ce vom descrie in cele ce urmeaza.

B. Patologiile grupului.

Patologiile individuale, prezentate mai sus, au drept cauze, pe langa cele legate de aplicarea tehnicilor de manipulare, si anumite latente ale psihicului uman care potenteaza aceste boli si expun individul la acestea. Exista, dimpotriva, anumite tipuri de afectiuni, cauzate de secta, care contamineaza comunitati intregi. Acestea sunt manifestari semiologice ale fenomenului de alienare mentala si sunt semnalul periodic al activarii sectelor in mijlocul unei colectivitati.

1. Catarsisul grupului.

Catarsisul este o metoda terapeutica destul de noua, de eliberare de tensiuni si angoase, prin crearea unei situatii de criza emotionala care determina rezolvarea problemei. Fundamentele acestui procedeu se pot regasi in conceptia lui Aristotel despre tragedie care ar avea capacitatea de a purifica pasiunile rele, prin punerea lor in joc cu ocazia reprezentarilor de acte virtuoase si desavarsite si el este des folosit astazi in practica terapeutica psihanalitica.

Sectele procedeaza asemanator alcatuind adevarate scenarii, cu scopul de a convinge grupul de nocivitatea unui anumit comportament sau convingeri, dand nastere la o comunitate de sentimente, la o coeziune interna, care poate imbraca forma unei eliberari de energie colectiva. In acest mod, pe nesimtite o intreaga colectivitate este transformata in sensul dorit de lideri si, chiar daca la suprafata totul pare normal, sechele psihice nu sunt deloc neglijabile, ele sedimentandu-se si putand invada realul oricand. Aceasta transformare nu are doar aspecte negative, ci poate constitui liantul care solidifica un anumit grup.

2. Isteria colectiva.

Isteria este boala mentala caracterizata prin pierderea, mai mult sau mai putin grava, a functiilor nervoase, prin pierderea capacitatii de aparare a eului, pierderea controlului asupra comportamentului.

Isteria este o boala foarte cunoscuta, care a fost multa vreme privita ca o consecinta a unei disfunctii si frustrari sexuale, tinand cont de manifestarile specifice ale celor atinsi de ea. in secta, indiferent de cauzele aparitiei, manifestarile isteriei sunt similare celor intalnite in alte cazuri: hiperemotovitate, irascibilitate, cresterea tensiunii arteriale, s.a.

Isteria ia nastere la un anumit individ si se transmite la intregul grup, putand fi interpretata drept semn al manifestarii supranaturalului. In sanul sectei contagiunea este foarte accentuata, astfel ca comportamentele si izbucnirile unui membru se pot transmite colectivitatii.

3. Transa colectiva.

Transa colectiva se aseamana cu isteria si difera de ea doar prin mai pronuntata exteriorizare, aproape fara nici o frana, si prin faptul ca este mai organizata. Astfel, ea poate imbraca forma unor rituri samanice bucurandu-se de un prestigiu la care isteria nu poate ajunge.

Extaz penticostal si manifestare fundamentalista islamica.

De cele mai multe ori transa se grefeaza in functie de cultura in care se situeaza sau grupul in care apare, ia forma fenomenelor de tip mediumic, cum ar fi de exemplu „posesiunile Duhului Sfant” ale penticostalilor, contorsiunile fizice ale adeptilor sectei Aum pentru a ajunge la levitatie, asemenea liderului Shoko Asa-hara, sau diversele manifestari ale sectelor satanice.

Adeptilor supusi unor tehnici corespunzatoare li se poate modifica constiinta in asemenea masura incat pierd contactul cu realitatea, substituindu-si comportamente si automatisme ale celorlalti membri ai grupului, sau se scufunda toti intr-o transa vecina hipnozei.

4. Delirul colectiv.

Delirul este ruptura dintre subiect si realitate, fenomen care anima in permanenta grupurile sectare, chiar daca are intensitatea scazuta. Motivele care alimenteaza delirurile colective sunt, in general, investite cu o puternica coloratura supranaturala si intaresc coeziunea grupului prin sentimentul unei comuniuni elitiste.

5. Sinuciderea colectiva.

Daca precedentele patologii pot ramane la stadiul de bizarerii fara prea mare importanta, aceasta ultima consecinta produce hecatombe umane, asa cum s-a intamplat in numeroase secte (Templul Popoarelor, Templul Soarelui, s.a.).

Sinuciderile colective nu sunt apanajul finalului de secol XX: in timpul imparatului chinez Chiang-Huang-Ti, cel care a construit Marele Zid, 600 de literati s-au sinucis din cauza deciziei imparatului de a distruge toate manuscrisele din Imperiu, in secolul I i.H. aproximativ 1000 de sclavi s-au sinucis pentru ca rascoala lor (condusa de Salvius si Atenius) era pe punctul de a fi infranta, la finele celebrului asediu de la Masada 12.000 de evrei s-au sinucis, in 1944 in jur de 400 de prizonieri japonezi si-au facut harakiri la aflarea vestii iminentei infrangeri a Japoniei. Toate acestea au fost insa acte disperate ale unor oameni, care constatau cu groaza si durere ca intregul univers li se prabusea, ca nu mai aveau pentru ce sau nu mai meritau sa traiasca.

Sinuciderile in care au fost implicate secte, din care majoritatea au avut caracter colectiv, nu prezinta deloc aceste trasaturi; adeptii, care si-au pus capat vietii, nu traiau drame de natura celor invocate mai sus. Putem spune ca o mare parte din decizia sinucigasa se datoreaza liderului care reuseste intr-un timp extrem de scurt, sa inoculeze adeptilor justetea si sublimitatea actului sinucigas (practic Jones si-a convins adeptii in 2 ore!).

Nu este vorba de sinucideri clasice, care constituie finalizarea unei trairi depresive accentuate ci ele imbraca semnificatii sacrificiale si soteriologice. Astfel adeptii lui Jim Jones sau Luc Jouret si-au pus capat vietii pentru a ajunge la unirea cu divinitatea, care in cazul Templului Soarelui este o cometa.

Instinctul de autoconservare reprezinta o piedica deloc neglijabila in calea acestui act; are astfel loc o acerba lupta intre tendinta dominatoare a liderului si dorinta de viata a adeptului, din care iese invingator ultimul, ceea ce subliniaza odata in plus eficacitatea acestor tehnici de manipulare.

Oricare ar fi motivele interne sau externe unor asemenea fapte, ele au oripilat opinia publica si au aratat cat de simplu poate fi manipulat adeptul sectar.

pr. lect. dr. Gheorghe Istodor

sursa: crestinortodox.ro