Protopopiatul Madrid Est – Conferinţă preoţească
În ziua de marţi, 22 iunie 2021, a avut loc întrunirea preoţilor Protopopiatului Madrid Est, în biserica Parohiei „Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada.
Au fost prezenţi preoţii protopopiatului, după cum urmează:
Pr. Adrian Pintea, din Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Alcalá de Henares;
Pr. Ioan Ciprian Farcaş, din Parohia „Sfântul Apostol Andrei” – Arganda del Rey;
Pr. George Cimpoca, din Parohia “Sfântul Nectarie Taumaturgul” – Coslada;
Pr. Emilian Geabana, din Parohia ,,Parohia „Sfântul Cuvios Ioan Casian” – Guadalajara;
Pr. Sergiu Adrian Covaci, din Parohia „Întâmpinarea Domnului” – Mejorada del Campo;
Pr. Mihai Cătălin Savu, din Parohia „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – Torrejón de Ardoz;
Pr. Ștefan Șupeală, Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” – Rivas Vaciamadrid;
Pr. Vadim Patrinica, din Parohia “Sf. Mare Mucenic Mercurie” – Vicalvaro.
Au absentat: Pr. Marian Trăilă, din Parohia ,,Sf. Mc. Ciprian şi Sf. Mc. Iustina fecioara” – Azuqueca de Henares şi Pr. Ioan Sebastian Hârţ, din Parohia „Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop” – Villarejo de Salvanés.
După săvârşirea rugăciunii şi cuvenita introducere, a fost expusă, de către PC Preot Ioan Ciprian Farcaş, consilier administrativ, prima tema propusă pentru această întrunire: „Parohia Ortodoxă Română în Diaspora din Spania” (problema emigrării; viaţa diasporei; parohia ca model creştin de societate; organizarea vieţii parohiale; parohia, copiii şi tinerii)”.
Din expunerea temei şi discuţiile purtate, au fost semnalate, printre altele:
1. Dintre țările comunității europene, Spania este preferată de migranţii români datorită asemănărilor lingvistice, a culturii, a climei, cât și a faptului că piața spaniolă, în general, nu solicită forță de muncă înalt calificată. Spania este una dintre țările europene în care s-a înregistrat cea mai mare migrație a forței de muncă din România în ultimele două decenii.
2. La începutul anilor 90, membrii minorităţilor etnice şi religioase au fost printre cei mai mobili cetăţeni români. Din studiile efectuate s-a conturat faptul că membrii comunităţilor religioase neoprotestante au migrat înaintea ortodocşilor. Folosind reţele religioase din vest, parte dintre aceşti migranţi au putut să se adapteze mai rapid societăţilor de recepţie. După anul 1990, migrația forței de muncă din România a luat amploare, multe sondaje și statistici actuale abordând această problemă, deoarece România este una dintre țările europene cu cel mai mare număr de rezidenți în străinătate. Se estimează că există peste 4 milioane de români în străinătate.
3. Motivaţiile migrării românilor: obținerea de locuri de muncă; nevoia de autoîmplinire; realizarea unui trai mai bun, decent; un sistem sanitar mai bun; recunoaștere socială în concordanță cu pregătirea profesională; gradul de asigurare a securității personale; ”un viitor pentru copii”.
4. În anul 2009, comunitatea română reprezenta cel mai numeros grup de migranţi din Spania (764 390), urmaţi de marocani (627 858) şi ecuadorieni (409 328). Creşterea numărului românilor în Spania a fost spectaculoasă, populaţia românească ajungând de la 3,7% în 2001 la 13,4% în 2009. Criza economică, apoi pandemia au determinat o ascensiune rapidă a şomajului, iar migranţii au fost cei mai afectaţi de acest fenomen. Un număr considerabil de migranţi români a părăsit în ultimul an Spania, şi din cauza pandemiei. Unde pleacă românii din Spania? Se întorc în România? Pleacă în alte țări? Ce țări preferă românii? Răspunsul la aceste întrebări se va afla în următorii ani.
5. Parohiile din diaspora sunt constituite pentru a promova viaţa duhovnicească a celor care au ales să părăsească ţările de origine. Este providenţială această prezenţă sau este doar o reacţie eclesiologică pe termen scurt sau mediu la exodul masiv al populaţiilor din ţările estice ale Europei, vom vedea.
Viaţa în diaspora este legată de o mulţime de probleme. În primul rând este vorba de o dezrădăcinare pe o perioadă nedefinită. Nevoile materiale ale omului se vindecă mai uşor, pentru că retribuirea muncii este într-adevăr satisfăcătoare, iar siguranţa muncitorului este ideală.
Rămân spinoase şi greu accesibile problemele spirituale. Românul muncitor imigrant îşi mută întreaga lui lume sufletească. După rutina de la lucru, omul vrea să trăiască într-un mediu care să îi amintească de ţara lui de origine. Posturile de televiziune româneşti, publicaţiile româneşti, barurile româneşti, restaurantele româneşti, diverse asociaţii satisfac până la un anumit nivel această nevoie. Singurul lucru pe care nu îl ştim este câţi anume simt cu adevărat nevoia prezenţei Bisericii între ei. Cu toate că nu ştim câţi îşi doresc prezenţa bisericii, totuşi biserica a făcut paşi repezi ca să îi însoţească în exodul emigrării. Ceea ce nu ştim este câţi dintre români simt în realitate nevoia prezenţei unei biserici în mijlocul lor, nu ca un ofiţer de stare civilă sau un trezorier al filantropiei pentru nevoile lor, ci ca o putere sfinţitoare şi un chivot al mântuirii.
6. Diaspora este în mod necesar o continuare a vieţii din ţară. Un om credincios va fi purtător al credinţei şi tradiţiei lui. Un om indiferent religios va purta peste tot indiferenţa lui. Din nefericire, experienţa arată că un mare număr de emigranţi aparţin categoriei indiferenţilor. Există şi unii care au chiar intenţii duşmănoase faţă de viaţa Bisericii, dar ei sunt foarte puţini.
7. În ciuda a 50 de ani de comunism poporul nostru a continuat să trăiască religios, dar la modul tradiţional. Dincolo de un sentimentalism care se manifestă printr-o participare masivă la slujba Învierii şi care are drept suport nostalgia ţării, a celor dragi de acasă, credinţa nu se simte a juca un rol special în viaţa credinciosului emigrant.
Imigranţii noştri s-au înstrăinat de ţară mai ales din lipsă de lucru şi în aşteptarea unui câştig, pe care să îl folosească la restabilirea lor viitoare în ţară. La cei mai mulţi mentalitatea este: nu am venit în Spania să mă sfinţesc, lucru pe care nu l-au considerat poate necesar nici în ţară. Au plecat ca să câştige bani, un fel de “nouă goană după aur”, ca să îşi aranjeze economic viaţa. Toţi aceştia, la un moment dat, au nevoie de preot pentru botez, cununie, înmormântare. Mulţi îşi aduc aminte de preot când le-a murit o rudă, bunăoară. Aceasta se întâmplă şi pentru că înainte de emigrare nu au avut, dincolo de o credinţă de datină, formală, o relaţie interioară cu viaţa parohiei, nici nu au avut o catehizare corespunzătoare încât să înţeleagă scopul existenţei ei, să o iubească şi să fie în legătură cu ea.
Există şi un alt grup care poate din superstiţie vin de două trei ori pe an, dar nu dintr-o nevoie lăuntrică. Nu s-a pierdut şi acea parte, mică aşa cum era şi în ţară, dar vie şi neobosită care simte nevoia reală de biserică şi de tainele ei. Pentru aceştia, fie ei şi zece, biserica trebuie să creeze posibilităţi ale vieţii parohiale.
8. Sporul natural în rândul familiilor din români din Diaspora este mult mai mare decât cel din țară. În toate comunităţile vorbim deja despre a doua generație de credincioși: copiii născuți în Spania. Noi nu am efectuat analize și predicții exhaustive, dar se observă că atașamentul față de valorile Ortodoxiei și implicarea în viața liturgică a comunităților scade vertiginos odată cu schimbarea generațiilor.
Este posibil ca accentele pe care le punem noi să fie greșite. În loc să ne concentrăm prea mult pe chestiunea: “Ce aș putea să mai fac pentru a atrage oamenii la biserică, pentru ca parohia să crească?” să ne preocupe întrebarea: “Ce anume din ceea ce fac deja împiedică, obstrucționează, oprește parohia să crească la potențialul sădit în ea de către Duhul Sfânt, ca Trup tainic al lui Hristos?” Foarte mulţi copii botezaţi sunt deja mari, au ajuns la vârsta adolescenţei. Problema este: În ce măsură îi regăsim în biserică? În ce constă preocuparea pentru ei, cum îi putem ajuta să îşi păstreze măcar identitatea naţională şi religioasă?
A doua temă prezentată, „Cinstirea în biserică a celor adormiţi în Domnul: temeiuri scripturistice, patristice şi liturgice”, a fost susţinută de PC Pr. Vadim Patrinica, din Parohia “Sf. Mare Mucenic Mercurie” – Vicalvaro.
Din prezentarea temei am reţinut următoarele:
1. Pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.
2. În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor.
Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea „necropolă“, adică „oraşul morţilor“. Creştinismul a schimbat numele locului din „necropolă“ în „cimitir“, adică „dormitor“ unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte.
3. În al treilea rând, actul de pomenire a celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci“. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
Ultima parte a întâlnirii a fost consacrată discuţiilor privind problemele pastorale parohiale în contextul restricţiilor impuse pe fondul pandemiei.
George Cimpoca, protoiereu
