„Român şi popă de ţară”- Petre Ţuţea

Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, „Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?”, acesta ii raspunsese simplu: „Roman! Roman de profesie!”. Si „porecla” de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: „Petre Tutea, Romanul”.

Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:

– In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei… „Popa de tara”.

– Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.

– Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.

Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de „Roman si popa de tara”.

Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:

– Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?

Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.

Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand – in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul – intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.

– Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.

– Si de aceea cascati gura la el?

– D-aia, da! intarira taranii.

Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face – primi „indicatii de sus” care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: „Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da’ ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta”. Asa ca ii organizase pe cei mai „concesivi” in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.

Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese „naprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apuca”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.

Tema pentru autoanaliza nu stiu carui „constient” era: greseala politicii legionare.

Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, „acuzand” – chipurile! – Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:

– Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!

– Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?

Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei „intelegatori” erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.

– De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?

Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.

Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu – motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari – sa-i spuna ca „cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!”.

– Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos – conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!

– Si atunci?

– Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!

– Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.

Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate – din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.

– Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.

– Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?

– Ca si noi, doar instrumentele Sale.

– Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.

– Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen – ca dumneavoastra, de pilda – nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.

– Adica, domnule?

– Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?

Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.

– Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!

Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca „marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant”.

(Cf Marcel Petrişor- Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008).

sursa: Ciprian Voicilă