Înfrânarea limbii
Înfrânează-ţi şi limba tot aşa cum îţi struneşti trupul cu post şi asprime. Vorbăria este un mare duşman al rugăciunii. Multe vorbe goale stau în calea cuvintelor rugăciunii: de aceea vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert pe care-l rostim (Matei XII, 36). Nu intri cu noroi în camera pe care vrei s-o ţii curată: aşa că păstrează-ţi inima slobodă de toate bârfele, curiozitățile, întrebările fără noimă şi palavrele despre întâmplările zilei ce a trecut.
Foc este şi limba, şi gândeşte-te cum puţin foc aprinde tot codrul (Iacov III, 5-6). Dar dacă nu dai aer flăcărilor, atunci ele se sting; nu da aer patimilor tale şi se vor înăbuşi de îndată. De te aprinzi de mânie: taci şi nu lăsa să se vadă în afară, doar Domnul o să-ţi audă mărturisirea; aşa stingi focul din pripă. Dacă te sminteşti din greşelile celuilalt: urmează pilda lui Sem şi Iafet şi aruncă mantaua tăcerii peste ele, ca să ţi se înăbuşe pofta de a osândi înainte de a fi izbucnit în flăcări. Tăcerea este vasul rugăciunii treze.
Dar nu numai limba trebuie strunită de către cele ce se sileşte în meşteşugul trezviei. El trebuie să ia seama la sine însuşi (Galateni VI, 1) în toate cele şi trezvia trebuie să coboare în adânc. Acolo găseşte nenumăraţi înşelători: amintirile, gândurile şi închipuirile zburdă liber şi trebuiesc strunite. Nu te atinge de amintirile care îţi tulbură rugăciunea, nu mai scormoni în ţărâna păcatelor tale; nu fi ca un câine care se întoarce unde a vărsat (Pilde XXVI, 11).
Nu îţi lăsa aducerea aminte să stea asupra lucrurilor care îţi pot redeştepta poftele sau pot slobozi închipuirea: unul din sălaşurile cele mai dragi ale diavolului este tocmai închipuirea prin care ne trage în părtăşie cu el, în încuviinţare şi înfăptuire. El strecoară din nou în lumea gândurilor tale îndoiala şi boala cugetării, încercarea de raţionamente logice şi dovezi, întrebări deşarte şi răspunsuri găsite de sine. Întâmpină toate acestea cu cuvântul: Îndepărtează-te de la mine, vrăjmaşule!
