Când ești rănit sufletește
Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi, zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înşelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoinţa ca şi când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuieşti de mai multe ori pe zi şi rămâi rănit, fă totdeauna ce ţi-am spus, cu mai multă speranţă în Dumnezeu. Urăşte mai mult păcatul, mustră-te şi sileşte-te a trăi cu mai multă supraveghere.
Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu şi fiindcă vrăjmaşul rămâne ruşinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el unelteşte diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoinţă. Adesea îşi ajunge scopul din cauza neatenţiei şi nepurtării de grijă de noi înşine. Cu cât ţi se împotriveşte mai mult vrăjmaşul, cu atât sileşte-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simţi că te superi, te tulburi şi te descurajezi, ca să-ţi poţi redobândi pacea inimii şi curajul, repetă aceste exerciţii cum ţi-am spus, până ce te restabileşti şi după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare şi această tulburare ce vin în urma păcatului provin din consecinţa osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ţi recâştiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat şi cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Aici se potriveşte şi istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie şi fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra ‒ căci simțea că şi-a pierdut sufletul şi nu se mai mântuieşte ‒, el, ca un înţelept şi meşter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie şi a încuiat uşa. După ce şi-a împăcat inima, a făcut cuvenita pocăinţă pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat şi a biruit.
Meditează că Domnul este foarte sârguincios şi doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemându-l pe păcătos în diferite feluri şi pe variate căi să vină la Dânsul şi să se unească cu El prin har, în această viaţă, iar în cealaltă să-l sfinţească cu Mărirea Lui şi să-l facă de-a pururi fericit. Şi când îţi vei linişti cugetul şi-ţi vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta şi fă cum ţi-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, aminteşte-ţi toate păcatele tale şi cu durere şi amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma şi definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău şi fă cu deosebită râvnă canonul ce ţi l-a dat.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 103-105)
