Răbdare şi smerenie
Întro zi de iarnă rece, zi de-ngheţ, de pâclă deasă,
Coborau Avva şi Fiul din pustie înspre casă.
Gânduri sfinte, doruri multe le-nălţa în mers avântul,
Şi luaţi de-nflăcărare, nici nu mai vedeau pământul.
Când Avva încetă pasul şi voios aşa grăieşte:
Frate dragă, să dea Domnul, cum frăţia noastră creşte,
Pildă vie de virtute pretutindenea să fie.
Însă asta, ţine minte, nu-i deplină bucurie.
Merg cât merg şi zice iarăşi: Dacă fraţii cu putere,
Şi cu nume mare-n lume, ar da orbilor vedere,
Şi sărmanilor muţi, frate, le-ar îngădui vorbirea
Şi-ar scăpa pe veci de diavoli toată, toată omenirea,
Morţii chiar de patru zile, de-ar ajunge să-i învie,
Să ştii frate, că aceasta nu-i deplină bucurie.
Câţiva paşi şi iar îl cheamă: Frate dragă, frate-ascultă,
Dacă fraţii noştri simpli ar avea ştiinţă multă,
Ar grăi în limbi străine şi cu har ca şi profeţii
Ar citi în minţi, în inimi, toate tainele vieţii,
Blânda Domnului oiţă, tu să ştii şi toţi să ştie,
Că în toate-aceste daruri nu-i deplină bucurie.
Şi pornesc pe drum.
Dar Avva iar vrea să-i vorbească,
Şi îi zice: Frate dragă, dacă limba îngerească,
Ar vorbi-o-n viaţă fraţii, şi-ar cunoaşte toată calea
Stelelor strălucitoare, taina ce-o îngroapă valea;
Oameni, animale, plante, să cunoască, să descrie;
Nici în astea, frate dragă, nu-i deplină bucurie.
Merg puţin şi iar s-aude glasul dulcelui Părinte:
Frate dragă, dacă fraţii cu potop de vorbe sfinte
Ar încreştina tot omul, oricât de păgân să fie,
Nici în asta frăţioare, nu-i deplină bucurie…
Mult vorbind aşa pe cale, tot cu mare-nsufleţire,
Pe Avva învăţăcelul îl întreabă cu uimire:
Spune, deci, Părinte sfinte, unde poate-atunci să fie,
Cum aflăm aici pe lume noi deplină bucurie?
Avva grabnic îi răspunde: Dacă noi acasă frate,
Am ajunge rupţi de foame, îngheţaţi de frig şi-am bate
Să ni se deschidă poarta. Iar portaru-n toate bune,
Ne-ar lua de hoţi şi vorbe de batjocură ne-ar spune,
Şi afară-n ger pe noapte, ne-ar lăsa fără păsare.
Iar noi fără să ne plângem, blânzi şi paşnici cu răbdare,
Le-am primi ca meritate, pentru sfânta veşnicie.
Frate dragă, asta-nseamnă o deplină bucurie.
Dacă noi, constrânşi de noapte, am tot bate mai cu silă,
Şi portarului mai dulce ne-am ruga să-i fie milă,
În lavră să ne primească. El de ciudă, foc şi pară
Cu-o prăjină noduroasă ar ieşi la noi afară,
Şi trântindu-ne-n zăpadă ne-ar lovi ca scos din fire,
Iar apoi, zdrobiţi, departe ne-ar goni de mănăstire…
Şi noi blânzi, ca mieii, frate toate le-am răbda-n tăcere,
Amintindu-ne de cruce, cum şi Domnul nostru cere.
Crede-mă, aceasta, frate, e deplină bucurie.
Căci sunt multe daruri sfinte, însă nu toţi vor să ştie
Că-ntre toate: a te-nvinge, a te umili-n răbdare.
Din iubire către Domnul, este darul cel mai mare.
