Sfântul Ioan Cucuzel

Sfântul Ioan, zis şi Cucuzel, în traducere “cel cu glas îngeresc” a trăit în anii 1280-1360, în vremea împăratului Alexie Comneanul.

Despre originea lui cunoaştem că este bulgar, născut în localitatea Dirrachia (Dirahion).

Fiind orfan de tată, mama sa l-a dat să înveţe sfintele cărţi, fiind un tânăr iscusit cu mintea şi cu un glas foarte plăcut. Astfel, acesta a intrat la şcoala imperială de cantăreţi, din Constantinopol, unde s-a evidenţiat prin profesionalismul şi talentul său muzical, fiind numit, de altfel, si cel dintâi dintre cântareţii acestei şcoli.

ÎMpăratul, văzându-i măiestria sa în psaltichie, l-a îndrăgit foarte tare, căutând a-l ţine cât mai aproape de curtea cea împărătească.

Cu ocazia unei vizite la curtea impăratului, a egumenului de la Mânăstirea Marea Lavră din Muntele Athos, Sfântului Ioan Cucuzel i-a plăcut foarte mult smerenia si viata calugarului, fapt pentru care, s-a împrietenit cu el, rugându-l să îl i-a la Sfântul Munte.

Egumenul, fără a ştii cine era tânărul, l-a luat cu el la M-rea Marea Lavră, tunzându-l in monahism. Între timp, se ducea vestea că marele cântareţ de la Constantinopol dispăruse. În gospodăria mânăstirii îi revine atribuţia de a păstori turma de capre.

ÎN una dintre zile, păstorind cele necuvântătoare, cânta lui Dumnezeu, iar glasul său a fost auzit de egumen. Egumenul obştei a aflat că acest tânăr smerit nu era nimeni altul decât Ioan Cucuzel, pe care intrega curte impărăteasca din Constantinopol îl căuta.

Egumenul, ascultând ruga lui Ioan de a-l lăsa sa rămâna la mânăstire, a mers la curtea Impăratului şi i-a cerut să îl poata păstra pe Ioan Cucuzel la Sfântul Munte. Împăratul, aflând dorinţa lui Ioan, cu mare greutate, s-a învoit cu egumenul, împlinind astfel si voia cea dumnezeiască.In Sfântul Munte, Sfântul Ioan Cucuzel primeşte ascultare să cânte in Biserica Mânăstirii Marei Lavre la dumnezeieştile slujbe in toate zilele de duminică si de sărbătoare de peste an.

Este de subliniat un fapt minunat ce s-a petrecut in viaţa sfântului, când de prea multă osteneală, adormind la strană in timpul canonului Maicii Domnului, i se arată Maica Domnului şi îi zice: “Bucură-te, Ioane, fiul meu, cântă mie totdeauna şi eu nu te voi uita pe tine”.

O altă întâmplare minunată are loc atunci când Sfântului Ioan îi putrezeste un picior de prea mult stat in picioare, iar Maica Domnului îl vindecă, zicându-i: “Fii de acum sănătos!”

Sfântul Ioan Cucuzel este cunoscut ca fiind patronul spiritual al psalţilor si cantorilor bisericeşti. În istoria muzicii bizantine, Ioan ocupa un loc foarte important, fiind cel mai mare dezvoltator al muzicii psaltice. Prin creeaţiile şi interpretările sale, ridică cultul psaltichiei intr-o nouă eră muzicologică, eră pe care se bazează şi psaltichia zilelor noastre.

Cea mai cunoscută creeaţie a sa este cântarea „De demult prorocii”, care a fost interpretată de consacraţi psalţi si grupuri de muzică bizantină de mai târziu. Sfântul a scris o carte intitulata „Arta psaltică” în care se ocupă şi de analiza semnelor muzicale, dând importante explicaţii despre acestea.

Ioan a intocmit şi marele cerc al roţii muzicale, care avea de-a dreapta şi de-a stânga două roţi, iar deasupra şi dedesupt alte două roţi, prin care stabileşte raportul între glasurile bisericeşti I-IV si V-VIII.

Sfântul Ioan Cucuzel, acest mare luceafăr al psaltichiei, s-a desăvârşit printr-o viaţă smerită, curată şi plină de rugăciune in Mânăstirea Marea Lavră al Athosului, strălucind peste veacuri in cer si pe pământ, prin activitatea sa de interpret şi compozitor al muzicii psaltice.

Ginerica Petrica

sursa: bizantina.ro

*

În marea şi întâia cetate a lui Justinian, numită Dirahion, era un tânăr orfan de tată şi pe care mama lui, ca o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi. Şi era el foarte deştept cu mintea, iar mai ales fiind un bun cântăreţ toţi îl lăudau, zicându-i „Cucuzel” (cel cu glas îngeresc).

În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la curţile împărăteşti, totdeauna ca să caute pe cei mai frumos grăitori şi cu glas frumos, aflând şi pe Cucuzel, l-au trimis să înveţe ştiinţa cea muzicească (adică Psaltichia) până ce se va face desăvârşit întru dânsa. Deci el, ca unul ce era din fire isteţ la minte şi înţelept, în puţină vreme a învăţat toată ştiinţa, pentru care lucru împăratul, iubindu-l foarte mult, voia să-l însoare şi să-i dea bogate daruri. După o vreme însă, văzând el că toţi boierii îl respectau, ca şi împăratul, care îi arăta o deosebită dragoste pentru cântarea lui cea cu mult meşteşug muzicesc şi pentru glasul lui cel minunat, se întrista foarte, temându-se ca nu cumva pentru slava cea vremelnică să se păgubească de bucuria cea cerească. Acestea gândind el, căuta vreme cu prilej ca să se ducă din lume.

În zilele acelea s-a întâmplat că a venit la curtea împărătească, pentru oarecare treburi, egumenul lavrei cele mari din Sfântul Munte al Atonului, pe care cu bine săvârşindu-le s-a întors la mânăstirea sa. Cu acea ocazie văzând Cucuzel buna podoabă duhovnicească a egumenului, cum şi viaţa sa cea îngerească, a lepădat hainele sale de mătase, s-a îmbrăcat în haine de păr şi toiag de păstor luând în mâini s-a dus la Sfântul Munte. Şi ajungând la Lavră l-a întrebat portarul, de unde este, ce caută şi ce ştiinţă are? Iar el a răspuns: Sunt cioban de meserie şi doresc să mă fac monah! De aceea înştiinţându-se prin portar, egumenul, s-a bucurat, căci avea nevoie de un asemenea om. Şi cercetându-l pe el călugării, după scurtă vreme l-au făcut monah, şi a fost trimis prin pustie (prin munţi) ca să pască ţapii. Deci găsind Cucuzel liniştea pe care de demult o dorea, a primit cu bucurie şi făcea ascultarea acesta fără de lenevire şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.

Iar împăratul, supărându-se foarte pentru lipsa lui, a trimis oameni ca să-l caute prin toate locurile, cetăţile, pustiile şi mănăstirile. Şi ducându-se trimişii lui la Aton, au cercetat prin toate părţile, dar nu l-au putut cunoaşte, fiindcă era îmbrăcat cu haine vechi şi rupte. Deci într-una din zile păscând Cuczel ţapii pe vârful unui multe înalt, s-a uitat într-o parte şi în alta, ca să se încredinţeze că nu este cineva prin apropiere, şi nevăzând pe nimeni, a început a cânta o dulce cântare, cu mult meşteşug alcătuită, cu mare umilinţă. Un pustnic oarecare însă, care locuia pe aproape într-o peşteră, auzind acea cântare mult s-a mirat şi ieşind din peşteră văzu o privelişte neînchipuită: un cioban cântând, iar ţapii se uitau la el stând locului şi nepăscând, ca şi cum s-ar fi înspăimântat şi bucurat totodată de acea cântare îngerească şi nu omenească. Acestea văzându-le pustnicul s-a coborât la lavră a vestit egumenul, care îndată trimiţând după el l-au adus şi întrebândul i-a zis: „Te jur pe tine în numele lui Dumnezeu să-mi spui adevărul. Tu eşti Ioan Cucuzel, cel atât de mult căutat de împăratul?” Iar el, căzând cu lacrimi la picioarele egumenului, a răspuns: „Eu sunt, păcătosul şi nevrednicul rob al Sfinţiei tale. Însă mă rog foarte ca să mă laşi tot în această ascultare pe care mi-ai dat-o de la început, ca să pasc ţapii; şi să nu audă împăratul că sunt aici, căci mă va lua cu sila de la limanul acesta al mântuirii”. Răspunsu-i-a egumenul: „Să nu te îngrijeşti de aceasta, o, fiul meu, numai să faci ascultare; vei rămâne ca chilia pe care îţi voi da aici în mănăstire, iar eu mă voi duce la împăratul să-l rog ca să te ierte”.

Şi ducându-se proestosul la curtea împărătească a căzut la picioarele împăratului, zicând: „Mă smeresc şi mă rog stăpânirii şi împărăţiei tale, Stăpâne, să-mi dăruieşti un om pentru sufleteasca lui mântuire; şi dacă te va fi supărat cu ceva, eu mă rog să-l ierţi”. Iar împăratul întrebând de numele acelui om i-a răspuns: „Dacă nu-mi vei da în scris milostivirea nu ţi-l voi spune”. Deci împăratul poruncind să se facă scrisoare, după cum i se cerea, a iscălit-o. Atunci egumenul a început a-i povesti despre monahul Cucuzel, toate. Adică [împăratul] s-a bucurat când a auzit că a fost atât de evlavios încât a îmbrăcat „chipul cel îngeresc”, urând toată trupeasca şi lumeasca desfătare, şi s-a întristat că a dat în scris darul lui şi acum nu mai putea să-l tăgăduiască. Însă egumenul a îmblânzit cu cuvinte mângâietoare inima lui, apoi mulţumind-i şi luându-şi ziua bună s-a dus la mânăstirea lui şi a povestit tuturor fraţilor cele făcute. Deci, a rămas astfel minunatul Ioan nesupărat de împăratul cel pământesc şi a slujit numai celui Ceresc, cântându-L şi lăudându-L pe Dânsul, fără lenevire, în fiecare zi.

După cele arătate mai sus, luând el de la proestosul binecuvântare, a zidit o chilie şi o biserică în cinstea Sf. Arhangheli, în afară de curtea mânăstirii, pentru ca să aibă unde se linişti în cele şase zile ale săptămânii. Iar duminicile şi în celelalte sărbători nu lipsea de la strana dreaptă a bisericii celei mari, ci cânta totdeauna lui Dumnezeu, cu dragoste şi cu umilinţă. Şi odată, în Sâmbăta Acatistului, cântând el singur cu multă sârguinţă stihirile şi canonul Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei – după obicei – şi de osteneală adormind puţin, stând în picioare în strana sa, i s-a arătat Preacurata, care i-a zis: „Bucură-te, Ioane, fiul meu, cântă mie totdeauna şi eu nu te voi uita pe tine”. Şi zicând acestea i-a dat un galben de aur. Iar îndată deşteptându-se din somn a aflat – o minune – în mâna sa cea dreaptă banul cel de aur. Pentru care umplându-se de multă veselie, cu lacrimi de bucurie a mulţumit şi a binecuvântat pe Maica lui Dumnezeu, iar galbenul acela l-a dăruit bisericii în care se săvârşeau asemenea mari minuni.

Din acel timp n-a lipsit niciodată din strana cea de-a dreapta cântând cu osârdie şi binecuvântând fără de şovăire pe Domnul! Pentru aceasta, de multă osteneală i-a putrezit un picior şi curgea din el o materie rău mirositoare. Însă, Stăpâna cea Atotputernică l-a vindecat – ca şi pe Ioan Damaschin – căci arătându-i-se lui şi zicând: „Fii de acum sănătos”, îndată a primit vindecare desăvârşită; de care mulţumind Maicii lui Dumnezeu, a trăit în deplină sănătate până la sfârşit, în posturi, privegheri şi tot felul de fapte bune, vieţuind ales, întru multă smerenie. Învrednicindu-se şi de darul de a-şi cunoaşte mai dinainte sfârşitul, a chemat la sine pe toţi fraţii şi rugându-se pentru ei, le-a poruncit să-l îngroape în casa Sf. Arhangheli, cea zidită de el. Şi aşa s-a mutat în pace, odihnindu-se întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin!

Din cartea “Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului” (capitolul Mănăstirii Marea Lavră)

sursa: Vreau Mântuire!