Daruitorul primeste bucurie dumnezeiasca

În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia, și o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia. Omul, ca să-și dea seama dacă sporește corect duhovnicește, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă și nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau și bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovnicește, atunci când face vreun bine nu își mai aduce niciodată aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut. Nu-și poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalți. Se poate ca acesta să-i fi dat cuiva o vie și să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o nu-l poate uita niciodată. Sau poate să-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate și să nu își mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiță plastificată, este mișcat de această iconiță, cu toate că este de mică valoare și, drept recunoștință, se gândește cum să-l răsplătească. Poate da chiar și toată biserica și terenul ei și să uite. Adică atunci călătoria duhovniceasă este corectă, când uită cineva cele bune ce le face și își aduce aminte de cele bune ce i le fac ceilalți. Când omul ajunge în starea aceasta, atunci este om; om a lui Dumnezeu.

Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alții și își aduce aminte de cele bune făcute lor de el, asta este lucrarea potrivnică celeia pe care o cere Hristos.

Iar când gândește: ,,Tu mi-ai dat atâta și eu ți-am dat atâta” – ăsta este un lucru negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustorește: cutare mi-a dat cărțile acestea și eu acum îi datorez atâta, așa că trebuie să-i dau ca să mă achit.

Sau, dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Căci și asta este o dreptate omenească.

Cel ce ia ceva, primește bucurie omenească. Cel ce dă, primește bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o luăm prin a da. De pildă îmi dă cineva o carte. Acela se bucură duhovnicește, dumnezeiește, iar eu care am luat cartea mă bucur omenește. Dar când și eu dau cartea, mă voi bucura și eu dumnezeiește, iar celălalt ce va lua se va bucura omenește. Când și acela o va da, se va bucura și el dumnezeiește, iar cel ce o va lua se va bucura omenește. Dar dacă și el o va da, atunci și el se va bucura dumezeiește. Vedeți cum cu un lucru mulți oameni se pot bucura și omenește, și dumnezeiește.

Să vă învățați să vă bucurați prin a da. Atunci când se bucură cineva prin a da, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos; are harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dă sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a lua, sau prin a se jertfi alții pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază. Astfel de oameni care dau, fără să gândească la ei îșiși, ne vor judeca poimâine. Ce bucurie simt acești oameni! Pe unii ca aceștia îi apără Hristos. Însă cei mai mulți oameni se bucură când iau și se lipsesc de bucuria dumnezeiască și de aceea sunt chinuiți.

Hristos este mișcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înșine și ne umple de plăcere dumnezeiasă. Vezi, El nu S-a limitat la ,,să iubești pe apropele tău ca pe tine însuți”, ci S-a jertit pentru om.

Trezire duhovnicească-Paisie Aghioritul-Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos 2000

sursa: Cristian Stavriu