Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement

Doamne si Stapanul vietii mele,

Duhul trandaviei, al grijii de multe (deznadejde, „abattement” in fr., n.tr.)

al iubirii de stapanie si al grairii in desert

nu mi-l da mie!

Iar duhul curatiei, al gandului smerit,

al rabdarii si al dragostei,

daruieste-mi mie, slugii Tale!

Asa, Doamne, Imparate,

daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele

si sa nu osandesc pe fratele meu,

ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul (306 – 373) marcheaza slujbele Postului Mare. Este repetata de trei ori si insotita de trei metanii mari, inchinaciuni cu fruntea pana la pamant. Metania (metanoia) desemneaza tocmai pocainta ca eliberare a noastra de sub toata stapanirea acestei lumi.

Doamne si Stapanul vietii mele

„Doamne” sugereaza misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strain, ci ma aduce la fiinta prin voia Sa, imi insufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, ma cheama si asteapta raspuns si devine prin intrupare „Stapanul vietii mele”. El este cel care da sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci cand cred ca l-am pierdut. „Stapan”, aici, desi pune in evidenta transcendenta, nu inseamna tiran, ci Tata care se jertfeste si ma elibereaza, care vrea sa ma infieze in Sine si imi respecta infinit libertatea. Fiul Sau intrupat, in care este in mod desavarsit prezent, se naste intr-un staul, se lasa omorat de libertatea noastra cruda, inviaza dar nu se reveleaza decat celor care-L iubesc. Or, acest „stapan” rastignit ramane Stapanul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, in Suflul Sau datator de viata, patima obscura a vietii noastre. Maretia acestui imparat consta in aceea ca S-a facut slujitorul nostru. „Am venit in lume ca sa slujesc, nu sa Mi se slujeasca”.

Relatia mea cu acest Stapan nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de libera incredere. El este „Stapanul vietii mele”, pentru ca El ii este izvorul, pentru ca nu contenesc s-o primesc de la El, pentru ca El este cel Care da si iar da, din belsug, un viitor innoit: „Du-te si nu mai pacatui”.

Nu exist decat prin aceasta iubire extrem de discreta, care ma ridica deasupra oricarei determinari, a oricarei necesitati, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sa slujeasca, sa-i devina prieteni. Asceza pe care insista Postul Mare nu poate fi o adevarata eliberare decat in credinta. Iar credinta presupune intai de toate riscul increderii. In Tine, Stapanul vietii care Te revelezi intr-un Chip, imi pun toata increderea; in cuvantul si in prezenta Ta, caci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespartit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: „Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi”. A se odihni sau a se reaseza, in divin si in uman in acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pamantului natal, un loc al obiceiurilor intelepte, al civilizatiilor in mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stapanul vietii. In acest loc vom sapa catacombele de unde vor tasni catedralele viitorului.

Duhul trandaviei, al deznadejdii, al iubirii de stapanire si al grairii in desert, nu mi-l da mie

Exista o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceasta cale sunt obstacole care definesc conditia noastra fundamentala de fiinte pacatoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucida pe femeia adultera.

„Trandavia” nu este „clinofilia” lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacanta. Trandavia inseamna uitarea despre care ascetii spun ca este „pacatul de capetenie”. „Uitarea”, adica neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, in afara utilitatii, rentabilitatii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioara si exterioara, pentru unii agenda prea plina, in care orice moment ameninta sa vina peste celalalt, pentru altii agenda prea goala, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti ca celalalt exista intr-o interioritate la fel de profunda ca si a mea, de a nu ma mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slava si multumire lui Dumnezeu pentru ele pentru ca totul mi se cuvine. Cand nu-mi pasa ca totul este inradacinat in taina si ca taina locuieste in mine. Cand uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Cand nu mai stiu sa ma accept ca o creatura cu destin vesnic. Cand uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevroza spirituala care nu are nimic de-a face cu sexualitatea care devine un mijloc de a uita ci cu indepartarea de „lumina vietii”, cea care da sens existentei celuilalt, celui mai neinsemnat fir de praf, mie insumi.

Aceasta uitare, devenita colectiva, deschide drumurile decaderii. Ne spunem atunci ca Dumnezeu nu exista, nevroza se accentueaza, ingerii perversi ai neantului invadeaza scena istoriei. Doamne si stapanul vietii mele, trezeste-ma.

Aceasta „trandavie”, aceasta anesteziere a intregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc „acedie” – sila de viata, deznadejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bataie de joc generala. M-am saturat de toate, totul imi e indiferent, iata-ma cinic sau inchistat. Si foarte imbatranit, fara pic de suflet de copil.

Mai poti, vrand sa ramai activ, sa te refugiezi in duhul „iubirii de stapanie” sau in cel al „grairii in desert”. Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventam noi insine, ii sacralizam chiar, asa cum a aratat René Girard. Sa stapanesti, sa de simti dumnezeu, sa ai dusmani, inseamna sa-i faci pe ei raspunzatori de spaimele tale. Torturandu-l pe celalalt – pentru ca intotdeauna el e cel vinovat – violandu-i trupul si poate si sufletul, sa-l tii la bunul tau plac, pe marginea prapastiei, dar fara sa-l lasi sa-si afle scaparea in moarte – faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divina. Prin el ma urasc pe mine ca fiinta muritoare. Calcandu-l in picioare, imi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, caci orice exercitiu al puterii se aureoleaza cu un fel de sacralitate.

De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sa spuna ca Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, in secolul nostru, au refuzat sa se inchine rasei sau clasei sociale si au platit pentru asta. Amintindu-ne ca trebuie sa dam lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stapanirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au facut-o intotdeauna. Ei au canonizat un imparat care si-a ucis fiul si sotia, caci considerau ca si-a pus puterea in slujba lui Dumnezeu. Speranta, uneori realizata, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica insasi: in ce masura este si ea contaminata de duhul stapanirii?

In ce priveste „vorbirea in desert” expresia este evanghelica , ea desemneaza orice exercitiu al gandirii si al imaginatiei, care se disociaza de uimire, de nelinistea existentiala, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sa-l explice, sa-l reduca, netinand seama de ceea ce are in el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care ii dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himera a unei arte care nu mai vrea sa fie nuptiala.

Traim intr-o civilizatie a „vorbelor desarte”, a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneaza visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceasta reducere voluntara a nevoilor in scopul eliberarii de sub tirania dorintei.

De aceea asteptam un cuvant al vietii, al mortii date in vileag, un cuvant plin de liniste, un cuvant de viata si inviere.

Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-mi mie, slugii Tale.

In fiecare cerere ne recunoastem „slugi”, creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugaciunea nu este numai o simpla meditatie, ea este intalnire, intrare in relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Caci Dumnezeu ne graieste prin Scriptura, prin fiinte si lucruri, prin diferite imprejurari din existenta noastra si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tacute, pline de dulceata, flacari care aprind inima (si nu vorbarie mincinoasa, nerusinata, amagitoare). Numai o asemenea rugaciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stapanire, de autosuficienta. „Virtutile” pe care le enumera rugaciunea si care coexista pentru a se uni isi au astfel punctul de plecare in credinta. Din aceasta perspectiva, virtutea nu este numai morala, ea participa la umanitatea lui Hristos indumnezeita, in care virtualitatile umanului sunt duse la desavarsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflecta.

„Curatia” este departe de a se referi numai la infranare, conform unei acceptiuni moralizatoare si inguste. Ea evoca mai degraba integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunza in bataia vantului, de valurile unui eros impersonal. El integreaza eros-ul in comuniune, forta vietii intr-o existenta personala, bazata pe relatie. Calugarul, pentru care curatia este intr-adevar infranare (dar nu orice infranare este curata, casta) isi consuma eros-ul in agapi, in intalnirea cu Dumnezeu cel viu, intru totul personal, in admiratia nesfarsita – durere si apoi uimire – pentru Rastignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sa vina in intampinarea celorlalti cu o atentie dezinteresata, ca un batran-copil, un „batran frumos”, unit cu Hristos in vesnicie.

Pentru barbatul si femeia care se iubesc sincer si care isi sunt credinciosi unul altuia, curatia este, in Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pamantul ei in lumina uni-diversitatii trinitare, curatirea este deci pentru doi oameni, transformarea agapica si ea a eros-ului in limbaj al unei intalniri, in exprimare a persoanelor in caldura unei descoperiri reciproce si rabdatoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotriva, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a impiedica iubirea sa se inchida in ea insasi, intr-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gand, un cuvant, o expresie pe care le strabate cu toata sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste in fata doamnelor) aceasta puritate fundamentala, acest respect al trupului, aceasta subordonare a vietii unei taine care o impaca si-i reda unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe „cantarea cantarilor” unei intalniri cautate, pierdute, regasite – caci Dumnezeu este Cel „de-a pururi cautat”, spunea sfantul Grigorie de Nyssa – si pe credinciosia smerita, caci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

„Smerenia” inscrie credinta in existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sa nu-mi fie dat. Fragil, gata sa se rupa atat de adesea, firul vietii mele nu este pastrat si reinnodat decat prin vointa de neinteles a Altuia. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu insusi si un dar care vine de la El”, spune Sfantul Ioan Scararul, caci s-a zis: „Invatati, nu de la ingeri, nici de la oameni, ci de la Mine – de la Mine, care raman in voi; de la lumina si lucrarea Mea in voi – caci sunt bland si smerit cu inima, cu gandul si cu duhul, si veti gasi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de razboiul gandurilor” (Sf. Ioan Scararul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabola, care, neputandu-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se afla, nu conteaza decat pe mila lui Dumnezeu, in timp ce fariseul, prea bun, dupa parerea lui, nu mai are nevoie de Mantuitor. Omul perfect, sigur pe el, mandru de virtutea lui, nu-i mai lasa loc si lui Dumnezeu in lume, pentru ca il ocupa el pe tot. Cel smerit, dimpotriva, se deschide gratuitatii mantuirii, o primeste cu recunostinta, imbracandu-si inima in haina de sarbatoare.

Smerenie, umilinta-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activa, ea ara pamantul, il pregateste pentru ca sa dea rod insutit atunci cand va trece Semanatorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celalalt, dar pe care n-o putem vedea la noi insine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet infumurat. Smerit devii fara sa-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, in gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin „frica de Dumnezeu”, care nu este teroarea sclavului in fata unui stapan aspru care pedepseste, ci spaima subita de a nu-si pierde viata in iluzie, in pantecele mereu nesatul al eului, in balonul umflat cu aer al patimilor. „Frica de Dumnezeu” ne face smeriti si ne elibereaza de teama de lume – sunt liber pentru ca nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsin – ce se transpune incetul cu incetul in aceasta teama uimita la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeaza si in puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zarim in treacat, chiar unui nor efemer, dar atat de frumos timp de o clipa. Smerenia face posibila trezirea, putinta de „a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse in fiinte…” (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta „virtutilor” si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la inviere a intregii fiinte.

Daca nu putem sti nimic despre smerenia cu neputinta de sesizat, putem totusi afla multe despre rabdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cautam in infranare, voi veti gasi in rabdarea in fata greutatilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun calugarii celor care raman sa traiasca in lume. Rabdarea este cu adevarat un monahism interiorizat; si opusul deznadejdii care atat de adesea vine din dorinta adolescentina de a avea totul si asta fara intarziere (rabdarea a facut-o pe Tereza de Lisieux sa-si transforme nerabdarea in nevoie de sfintenie). Rabdarea se increde in timp; nu numai in timpul comun, in care moartea are ultimul cuvant, timpul care consuma, desparte si distruge, ci in timpul greu de eternitate pe care ni-l daruieste Invierea. Timpul care se indreapta spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Inviere, timpul sperantei. Astfel, rabdarea este atenta la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grau care moare ca sa aduca mult rod. Ea stie, intr-adevar, ca experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci cand ele ne aduc la picioarele crucii celei de viata facatoare si revarsa in noi apa vie a botezului. Cand Dumnezeu pare ca m-a parasit, cand privirea celuilalt ma desfiinteaza sau incremeneste in moarte, cand sperantele colective si personale se naruie, rabdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamana cu dragostea, despre care Sfantul Pavel ne spune ca „toate le iarta, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” (1 Cor. 13, 7).

Parintii au amintit adesea de „rabdarea lui Iov”, Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revolta goala, ci tot dintr-un fel de credinta. Iov refuza teodiceele dulcege ale teologilor „de camera”, el stie ca Cineva il cauta prin experienta insasi a raului.

„Rabdare in azur” sau rabdare in mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:

„Fiecare atom de liniste

Este sansa

Unui fruct copt”.

Si intr-adevar totul culmineaza in dragoste, care constituie sinteza tuturor „virtutilor”, a caror esenta este Hristos. Eliberarea, prin rabdare si speranta, de „patimile” nerabdatoare si deznadajduite, permite agonisirea a ceea ce se cheama apatheia, care nu este nepasarea stoica, ci libertatea, disponibilitatea interioara de a participa la „dragostea nebuna” a lui Dumnezeu pentru fapturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste ca devine „un sarac plin de iubire frateasca” (cf. Basile Krivocheine, In lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: „Un sarac plin de iubire frateasca”, Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sarac, pentru ca se leapada de functiile lui, de importanta lui sociala (sau ecleziastica), de nevrozele si obsesiile sale, pentru ca se deschide in acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fara sa desparta rugaciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sa deosebeasca chipul celuilalt in spatele atator masti ale urateniei si ale pacatelor, asa cum face si Iisus in evanghelii. Si-i poate impaca pe cei ce se urasc si ar vrea sa distruga lumea.

Scena judecatii, in capitolul 25 de la Matei, arata ca exercitiul iubirii active sa hranesti, sa primesti, sa imbraci, sa ingrijesti, sa eliberezi nu are nevoie sa-L serveasca direct pe Dumnezeu, caci omul este pentru om o taina a lui Hristos, „omul-maxim” ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O taina ascunsa, dar reala.

Avva Antonie mai spune: „viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru”. Intr-adevar, daca Il castigam pe fratele nostru, il castigam pe Dumnezeu. Dar daca-l smintim pe fratele nostru, pacatuim impotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

Si Sfantul Isaac Sirul: „Frate, iata cum te indemn: fie ca balanta milei tale sa se incline pana cand iti vei simti inima cuprinsa de toata mila lui Dumnezeu pentru lume” (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor! Amin

Ultima cerere denunta, da pe fata una dintre formele cele mai ingrozitoare ale pacatului, in plan personal ca si in plan colectiv: sa te justifici incriminand, sa te autodivinizezi osandind, sa urasti, sa dispretuiesti, sa desfiintezi cu constiinta curata a dreptului.

„A-ti vedea greselile inseamna sa te supui primului indemn evanghelic: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor”. Cand lumina se apropie, ea alunga intunericul din noi. Omul care se descopera astfel si ale carui minte si inima – care se identifica in Biblie – se cerceteaza pe sine, isi intelege dimensiunea propriei rataciri, a pierzarii in care ii duce si pe altii, sau a neantului care il pandeste si il stapaneste deja, a prapastiei peste care a aruncat doar cateva scanduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este „aducerea aminte de moarte”, despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o inabusim, dar care se exprima in ura fata de aproapele, in nevoia nebuna de a-l judeca, de a-l osandi. Dar daca cugetarea la moarte este insotita nu de batjocura, ci de credinta, ea va da la iveala, neclintit intre noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. In El, orice dezbinare e depasita: pacatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mantuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sa judec, ci sa salvez.

„A-ti vedea pacatele” nu inseamna sa stai sa socotesti orice calcare de porunca, ci sa te simti sufocat, inecat, pierdut si zbatandu-te zadarnic in aceasta pierzanie, sa intelegi ca ai tradat iubirea si sa te dispretuiesti pe tine insuti. Inseamna sa te cufunzi in apele mortii, spre a le transforma in ape ale botezului. Sa mori, dar de acum in Hristos, pentru a renaste in suflarea Sa si pentru a te regasi in casa Tatalui. „Mai mare lucru este sa-si vada cineva pacatele decat sa invieze din morti”, spune o vorba veche. Caci a-ti vedea pacatele inseamna sa treci prin cea mai crunta moarte, in timp ce, dupa renasterea prin botez, viata sporeste in tine fara sa-ti dai seama, pentru ca ai devenit un „facator de pace”; macar ca trebuie „sa-ti versi sangele inimii”, spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi impietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mantuirea tuturor.

Cel care-si vede pacatele si nu-l judeca pe fratele sau va putea intr-adevar sa-l iubeasca. Sunt destul de scarbit de mine insumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu ca omul, dupa chipul lui Dumnezeu, este Taina si Iubire, dar mai stiu ca aceasta iubire se poate schimba in ura. Respect Taina si nu astept nimic in schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, caci ea este rodul harului Tau.

Sa binecuvantam, deci, sa incercam sa devenim nu fiinte de posesiune care stapanesc si sunt stapanite, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fara margini a binecuvantarii: sa-L binecuvantam pe Dumnezeu care ne binecuvinteaza, sa binecuvantam tot ceea ce exista, in lumina Sa, fara sa uitam ca binecuvantarea, pentru a nu se transforma in „graire in desert” trebuie sa devina „binefacere”. Da, sa punem in practica binecuvantarea primita, sa ne supunem la tot ce este viata, pentru a o implini si pentru ca ea sa devina binecuvantare.

Rugaciunea sfantului Efrem sugereaza exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana a trupului, ci si de toropeala a sufletului, pentru ca sa nu mai traim numai cu paine (imagini, sunete, provocari), ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sa postim de patimi, de dorinta de a stapani si de a osandi, pentru a atinge adevarata libertate de care vorbea sfantul Ioan Scararul: Fii ca si un imparat intru lumina ta, stai ridicat intru smerenie, poruncind rasului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci sluga: Fa aceasta, si face” (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.

Sursa: Din volumul: Olivier Clement, Trei rugaciuni:Tatal nostru, Rugaciunea Imparate ceresc, Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Reintregirea din Alba-Iulia