Taina Sfântului Maslu în biserica „Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada

„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” (Iacov 5, 14).

În preajma oamenilor aflaţi în mari suferinţe ne simţim de multe ori neajutoraţi. Neajutoraţi şi vinovaţi. Stăm lângă ei, le observăm trăsăturile feţei contorsionate de durere, le auzim oftaturile şi suntem conştient de prăpastia care ne desparte. Nu putem întotdeauna pătrunde în lumea durerii lor, putem doar să o observăm de la distanţă. „Unde este Dumnezeu când suferim? De ce nu pare prezent în momentul în care avem cel mai mult nevoie de El? De ce nu ne răspunde imediat? Ce încearcă El să ne spună prin suferinţă? De ce permite suferinţa în lume?” – sunt întrebări frecvente care tulbură minţile celor care suferă. În faţa suferinţei în general şi în faţa bolii în special, nu există soluţie umană.

Atitudinea creştină faţă de suferinţă decurge din revelaţie, din învăţătura pe care Iisus Hristos Domnul ne-o oferă cu privire la sensul şi valoarea suferinţei. Este o atitudine întemeiată pe credinţa în Hristos. De aceea, pentru a cunoaşte atitudinea creştină în faţa suferinţei, trebuie să ne îndreptăm privirile asupra Mântuitorului Hristos. Citind Evanghelia, rămânem impresionaţi de imensa compătimire pe care Domnul o avea faţă de bolnavi: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă!” (Mt. 9, 35). Nu găsim în Evanghelie nici măcar un caz în care un bolnav să-I fi cerut vindecarea şi El să nu-l fi vindecat. Misiunea Sa, însă, nu era aceea de a vindeca pe toţi bolnavii din lume de toate bolile trupeşti, ci de a-i vindeca pe toţi oamenii de aceea boală a sufletului din care izvorăsc toate bolile şi relele în lume, care este păcatul. Iubirea şi compătimirea Mântuitorului faţă de bolnavi înlătură mentalitatea potrivit căreia bolnavul este un om bătut, pedepsit, blestemat de Dumnezeu. Dimpotrivă ne asigură că toţi bolnavii din lume sunt favoriţii lui Dumnezeu. Simpatia şi dragostea Lui se îndreaptă în mod special către ei. Hristos ne arată că suferinţa şi boala nu sunt nici absurde, nici nedrepte. Hristos nu a venit în lume să facă teorii asupra suferinţei, nici să creeze doar un curent de simpatie şi solidaritate cu cei bolnavi, dar a făcut un lucru extraordinar, pe care numai Fiul lui Dumnezeu îl putea face, şi anume: a dat sens suferinţei, a transformat boala în cea mai mare valoare posibilă, asemenea farmacistului care transformă veninul dătător de moarte al viperei în medicament care salvează viaţa. Prin suferinţele bolnavilor, Iisus Hristos Domnul continuă în lume lucrarea Sa mântuitoare. Biserica, ne învaţă Sf. Ap. Pavel, este Trupul tainic al lui Hristos. În acest trup, Hristos este capul, iar noi cei botezaţi suntem mădularele Lui. Bolnavii sunt mădularele privilegiate şi nici într-un caz oameni bătuţi sau pedepsiţi de Dumnezeu. Ei au o vocaţie specială, aceea de a colabora prin suferinţa lor la misiunea de mântuire a lumii. Numai în această concepţie creştină despre suferinţă bolnavul găseşte răspuns la întrebările pe care boala i le pune minţii şi inimii. Bolnavul, datorită suferinţei sale, are un caracter sacru. Cineva spunea că spitalul este cea mai măreaţă catedrală din lume. În prezenţa bolnavului, ca şi în prezenţa Mântuitorului, se cere o atitudine de respect şi tăcere.

Nimeni nu poate „împacheta” sau „îmbutelia” reacţia adecvată în faţa suferinţei. Cuvintele de încurajare sau argumentele pregătite pentru toţi oamenii care suferă nu au întotdeauna efectul dorit. Dacă am întreba oamenii care au suferit cum ar putea fi încurajaţi prin cuvinte, am observa că sunt în dezacord unii cu alţii. Pe scurt, nu există un remediu magic pentru omul aflat în durere. În principal, un astfel de om are nevoie de dragoste, pentru că dragostea îşi dă seama în mod instinctiv de ceea ce are nevoie omul care suferă. Cred că răspunsul la întrebarea: „Cum îi ajut pe cei care suferă?” este acelaşi cu răspunsul la întrebarea: „Cum iubesc?”.

Maslul este un mod de a iubi, de a ne apleca asupra bolilor celor din jur şi asupra bolilor noastre. Este taina prin care creştinul bolnav, uns cu untdelemn sfinţit, dobândeşte, cu rugăciunile preoţilor, harul vindecării de bolile trupeşti şi iertare de păcate. Sfântul Apostol Iacov ne-a lăsat scris: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5, 14– 15).

În Duminica Sfintei Cruci, 27 martie a.c., s-a săvârşit slujba maslului în biserica parohială din Coslada, după Sfânta Liturghie, pentu a oferi posibilitatea cât mai multor credincioşi să poată participa. Am ales această duminică, mai ales că suntem în Postul cel Mare, la mijlocul lui, pentru a prelungi binefacerile crucii în viaţa noastră şi a ne întări sufleteşte şi trupeşte în drumul pe care îl mai avem de străbătut până la Învierea Domnului. A urmat o agapă la care au participat toţi cei prezenţi. Le mulţumesc tuturor credincioşilor care ne sunt aproape, ştiuţi şi neştiuţi!

Darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Sfântul Maslu este prezenţa în mijlocul nostru a lui Hristos-Vindecătorul, Mângâietorul. De aceea simţim că taina aceasta ne mângîie, ne vindecă, ne ridică pe picioare şi ne obligă să mergem mai departe. Dumnezeu să ne umple pe toţi de bucurie duhovnicească!

Pr. George Cimpoca

Fotografii în Viaţa parohiei II