Bucuria si Pacea

Omul are innascuta dorirea bucuriei. Firea lui netrupeasca il atrage catre izvorul ei, care este Dumnezeu. Dar instrainarea de Dumnezeu si cautarea bucuriei in placerea gustata cu simturile il inrobeste pe om legii mortii. Astfel isi pierde viata „cea dupa fire” si este dus intr-un impas dureros, pe care il constata clipa de clipa. Cautand placerea simturilor, sfarseste in durere. Si, sub presiunea durerii provocate de stapania materiei asupra simturilor, se refugiaza in placere. Si neafland nici o placere izbavita de durere, se afunda tot mai mult in durere si ajunge robul ei.

Izbavirea din aceasta stare ii este adusa omului de catre Dumnezeu prin inomenirea Lui. Hristos, fara a fi gustat placerea cea din neascultare, Si-a asumat durerea cu trupul Sau patimitor dar lipsit de pacat, si prin patimirea Lui nedreapta a desfiintat legea pacatului. in modul acesta a oferit omului un nou punct de plecare si o noua cale, care, trecand prin suferinta si durere, duce la bucuria si desfatarea vietii vesnice.

Potrivit invataturii crestine, bucuria nu constituie rodul unei cautari eudemoniste sau hedoniste. Eudemonismul si hedonismul exprima duhul omului cazut. Servesc iubirii de sine si cultiva patimile. Bucuria cea adevarata se insoteste cu sporirea in credinta si in viata intru Hristos. Cautarea bucuriei in afara acestei perspective duce inevitabil la dezamagire. Iar dezamagirea reprezinta experienta permanenta a omului care cauta bucuria independent de Dumnezeu.

Sfantul Apostol Pavel infatiseaza bucuria ca roada a Sfantului Duh, iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur ca „izbanda duhovniceasca”. Ca roada a Sfantului Duh, bucuria se daruieste de Dumnezeu si depaseste incomparabil bucuria simturilor. Este bucuria care apare la nivelul duhovnicesc si ramane neatinsa de orice incercare de a o risipi. Dar ca toate roadele Sfantului Duh, asa si aceasta se naste din impreuna-lucrarea omului cu Dumnezeu. Faptul de a-si insusi darul lui Dumnezeu intr-o lume a stricaciunii si mortii cere osteneli si jertfe din partea omului. Astfel, roada Sfantului Duh devine izbanda duhovniceasca. Credinciosul care primeste darul lui Dumnezeu si se jertfeste pentru aceasta castiga bucuria lui Hristos, pe care nimeni nu o va lua de la el.

Crestinului ii este proprie in viata sa duhovniceasca o anume bipolaritate. Pe de o parte primeste cu rabdare intristarile si greutatile vietii cotidiene si, pe de alta parte, se bucura pentru ca prin acestea se arde pacatul si este ajutat sai dobandeasca desavarsirea. Astfel apare asa numita „fericita intristare”. Conceptul acesta este indragit special de traditia ascetica. In viata Bisericii, sinteza aceasta intre bucurie si tristete ne este pusa inainte prin unitatea inseparabila dintre Patima si Invierea lui Hristos. Patima estei drumul catre inviere, iar invierea este sfarsitul Patimii.

Vinerea cea Mare este conditia Pastelui, iar Pastele urmarea Vinerei Mari. Fara rabdarea suferintei trecatoare nu se castiga bucuria cea vesnica si nesfarsita.

Necazurile vietii de zi cu zi nu zadarnicesc bucuria credinciosului. Iar necazurile din pricina dragostei fata de Hristos devin noi motive de bucurie. Hristos insusi ii fericeste pe cei ce sunt prigoniti si sufera pentru numele Lui si ii indeamna sa se bucure cu nadejdea imparatiei Lui. Astfel crestinul se poate bucura nu doar aflandu-se in necazuri, ci si pentru insesi necazurile lui, caci il ajuta sa isi improprieze viata lui Hristos. Acest fapt presupune, insa, credinta si dor dupa Hristos. Daca cel ce iubeste o femeie – observa Sfantul Ioan Gura-de-Aur – nu simte tristetile de zi cu zi, gandeste-te de cata bucurie se va desfata cel ce are in sufletul sau acest dor curat. Aceasta este imparatia cerurilor, desfatarea bunatatilor, placerea, veselia, bucuria, fericirea. Dorul dupa Hristos este izvor de bucurie, care sterge orice intristare dinlauntrul omului. Daca nu se intampla asa, inseamna ca altcineva traieste intens inlauntrul lui, si nu Hristos.

Ne aflam deja in acel punct care determina intreaga atmosfera a vietii crestine. Cand aceasta se intemeiaza pe dragostea lui Hristos si se calauzeste de catre cugetul Lui smerit, atunci nici o situatie exterioara nu poate distruge bucuria credinciosului. De aceea se poate bucura neincetat si multumi „pentru toate”. Din contra, cand lipsesc dragostea si cugetul lui Hristos, viata duhovniceasca a crestinului poate duce la stari bolnavicioase. Cand se urmareste orbeste combaterea patimilor si tinerea poruncilor la nivelul unei simple catecontologii religioase, se incearca de fapt aplicarea moralei crestine fara Duhul lui Hristos, Care este Duhul bucuriei si libertatii. Hristos este abordat ca un lider religios si nu ca Mantuitor si izbavitor al lumii. Evanghelia inceteaza de a mai fi privita ca vestire de bucurie si este abordata ca lege. In mod analog, si viata credinciosilor se caracterizeaza prin lipsa bucuriei, care se cauta a fi suplinita din alte surse.

Adevarata bucurie transcende simturile si cele supuse lor. Aceasta nu inseamna ca nu are nici o legatura cu bucuriile cotidianului, ci ca se misca la un nivel mai inalt si se afla dincolo de caracterul lor temporar si de curgerea lor. Sfantul Chiril al Alexandriei, distingand intre bucuria deplina si cea nedesavarsita, observa: „Caci bucuria deplina si desavarsita socotim ca este cea in Dumnezeu, pentru Dumnezeu si pentru fapte bune, pentru nadejdea ferma si neclintita… iar bucuria nedesavarsita zicem ca este cea din lume, pentru usuratatea ei, pentru lucruri pentru care nu ar trebui sa se produca, adica pentru niste lucruri lumesti, care zboara ca o umbra si ca niste naluciri”.

Bucuria este organic si inseparabil legata de pace, ca de altfel si de toate celelalte virtuti care constituie rodul unitar si nedespartit al Sfantului Duh. Pacea reprezinta o insusire esentiala a vietii crestine. in paralel cu legatura dragostei exista si legatura pacii, pe care credinciosul e dator sa o pastreze in calitatea lui de cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. De altfel cuvantul (pace) provine etimologic de la verbul care inseamna „a lega impreuna”.

In sfarsit, pacea adevarata nu este o stare pasiva sau neutra, ci activa si dinamica. in plus, nu apare ih mod autonom, ci coexista cu dreptatea. Exista pace intre talhari spre jefuirea oamenilor. Dar pacea aceasta nu este virtute. Pacea reala ii uneste pe oameni cu Dumnezeu si intreolalta. Omul care nu are pace, ci tulburare, nu poate intra in comuniune cu Dumnezeul cel Unul si Nedespartit. Aici se evidentiaza si specificul pacii lui Hristos.

Pacea lui Hristos se refera la toate dimensiunile vietii omenesti. in persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, omul isi gaseste pacea cu Dumnezeu si cu sine insusi. Iar cand este reasezata pacea aceasta, atunci se impaca si cu toata creatia: „impaca-te in tine insuti”, zice Cuviosul Isaac Sirul, „si se va impaca cu tine cerul si pamantul”. Pe baza aceasta se cladeste si pacea intre oameni. Prezenta unui om pasnic devine epicentrul impacarii multora.

Ceea ce chinuie viata omeneasca si da nastere nelinistii si tulburarii este moartea. Pacea reala este posibila doar prin desfiintarea mortii. Aceasta inseamna ca este posibila doar prin schimbarea actualei ontologii. Iar aceasta pace este data de Hristos. Pacea lui Hristos nu este, in ultima analiza, o stare morala, ci duhovniceasca. Nu este o pacificare conventionala, ci unificare ontologica. Si fiindca absenta ei se datoreaza prezentei pacatului, care constituie pricina mortii, restabilirea ei se realizeaza prin eliminarea pacatului.

Precum bucuria, asa si pacea nu izvoraste din lucrurile lumii. Hristos ne incredinteaza ca pacea Lui se deosebeste de pacea lumii. Pacea lumii este limitata si fragila. Se afla „inlauntrul hotarelor” stricaciunii si mortii. Iar mentinerea ei este problematica si conventionala. Dimpotriva, pacea lui Hristos este absoluta si nesfarsita. Transcende stricaciunea si moartea. Nu se epuizeaza de conceptul concilierii politice sau sociale sprijinite pe formele si regimurile politice ale lumii acesteia. Este pacea desavarsita a comuniunii personale, iubirii si jertfei de sine. De aceea prezenta ei in viata sociala clatina pacea conventionala omeneasca. Din acest punct de vedere, Hristos nu a venit sa aduca pace, „ci sabie”. Dar, pe de alta parte, pacea lui Hristos este singura sansa a izbavirii de conventionalismul si neincetatele deziluzii ale pacii lumesti.

Pacea si bucuria constituie in ultima analiza insusiri ale creatiei (fapturii) celei noi. Izvorul este Hristos. Venirea Lui in lume este binevestirea bucuriei si pacii. De altfel, dupa inviere, mesajul Lui catre Mironosite este „Bucurati-va”, iar catre Apostoli „Pace voua”. Cautarea acestor lucruri departe de Hristos este osteneala in zadar. Dorinta omului dupa acestea ramane neimplinita, caci lumea nu este in stare sa raspunda setei nesfarsite a lui.

Bucuria si pacea constituie experiente vii cu perspectiva eshatologica. Lumea de acum nu este potrivita deplinei lor aratari. Locul manifestarii lor reale si desavarsite este imparatia lui Dumnezeu. Precum imparatia lui Dumnezeu, asa si acestea se vor arata in plinatatea lor in veacul viitor. Dar si invers, precum imparatia lui Dumnezeu incepe din veacul de acum, asa si acestea incep din viata de aici. intristarile si impotrivirile lumii nu risipesc bucuria si pacea credinciosului. Temelia si plinatatea lor este insusi Hristos. Credinciosul primeste bucuria si pacea de la Hristos. Dar este si chemat sa se bucure si sa isi afle pacea ca partas al vietii lui Hristos. Astfel ca bucuria si pacea apar si ca ceea ce se da si ca ceea ce se cere, si ca prezente si ca asteptate.

Caracteristic este faptul ca pacea – cu cele trei dimensiuni ale ei, ca pace launtrica a omului, ca pace cu Dumnezeu si ca pace cu aproapele – constituie conditia si cerinta primordiala pentru savarsirea Dumnezeiestii Euharistii. Pe de alta parte, bucuria constituie atmosfera cultului euharistie si a comuniunii cu Domnul cel inviat. Traind pacea si bucuria lui Hristos in lume, credinciosul participa anticipat la imparatia lui Dumnezeu, care este deja prezenta in inimile credinciosilor. Trairea lor arata mentinerea comuniunii cu Dumnezeu. Dimpotriva, absenta lor marturiseste zdruncinarea acestei comuniuni. Desigur, bucuria si pacea nu se castiga dintr-odata si gata, ci implica un efort continuu. Ca stari permanente exista doar in imparatia lui Dumnezeu.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro