Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia !
„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4).
In dictionarul de greaca veche, termenul „penthos” apare avand doua sensuri: primul sens este acela de „doliu”, „imbracaminte neagra”, iar cel de-al doilea este „rea intamplare”, „nenorocire”. Un alt sinonim care este dat „penthos-ului” este „katanyxis”. Acesta este o infiorare, o emotie care sadeste in adancul sufletului un sentiment, o atitudine sau o hotarare. Asadar, intre „katanyxis” si „penthos” nu putem pune semnul unei sinonimii totale, intre ele existand aceasta relatie: prima desemneaza zguduirea datorata unei cauze exterioare, in vreme ce cealalta numeste reactia psihologica. In practica insa, strapungerea si doliul (lacrimile) merg pana intr-atat impreuna, incat au ajuns sinonime.
Dupa Sfantul Andrei Criteanul, „penthosul” poate fi legat de trup, iar „metanoia” de suflet. Dar expresia „strapungerea inimii”, pe care o folosesc uneori imnografii, exprima bine faptul ca din inima, obarsia si centrul fiintei noastre, tasnesc lacrimile si prin ele sufletul si trupul se reunesc „in inima”. Aceste lacrimi joaca un rol central in viata duhovniceasca si reprezinta criteriul central al discernamantului. Astfel, pentru Isaac Sirul, lacrimile sunt „hotarul dintre trupesc si duhovnicesc”.
Pentru ca plansul este o dispozitie trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si constiinta a binelui pierdut, putem vorbi despre „penthos” ca doliu pentru mantuirea pierduta.
„Plangeti neincetat!” E cuvantul de ordine al ascezei rasaritene, incepand de la Parintii pustiei. Ca si rugaciunea, lacrimile trebuie sa fie neincetate, pana in clipa in care parasim aceasta lume, pentru a ne intalni cu Mirele Hristos. Toti trebuie sa plangem neincetat, dar mai cu seama cei care au ales viata singuratica. Lacrimile apar drept semn distinctiv al anahoretilor. Prin ele, acestia au transfigurat cosmosul, facand din desert un nou paradis, cum se canta cu ocazia sarbatorilor sfintilor asceti:
„Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat-o, si cu suspinurile cele din adanc spre insutite osteneli ai facut-o roditoare si te-ai facut luminator lumii stralucind cu minunile, cuvioase, parinte al nostru, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa mantuiasca sufletele noastre.”
Cel mai important temei scripturistic pentru plans il gasim in Fericirile rostite de Hristos, in predica de pe munte. Acest indemn spre plangere are deci autoritatea rostirii lui de catre insusi Mantuitorul Iisus Hristos.
Avem, asadar, un indemn sigur spre plangere, dar nu spre orice fel de plangere caci, Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind aceasta fericire, in Omiliile sale, spune ca acest cuvant nu se adreseaza acelora care plang pentru fel de fel de pricini, ci acelora care plang pentru pacatele lor. Sfantul Ioan Gura de Aur respinge, deci, orice alt fel de plans, in afara de cel izvorat din intristarea dupa Dumnezeu si intristarea pentru pacate.
In vietile multora dintre Sfintii Bisericii gasim, pe langa acest fericit plans, pentru pacatele proprii, si plansul pentru pacatele altora. Putem aduce aici exemplul Sfantul Ignatie Briancianinov, care plange pentru aproapele sau cu un plans sfasietor, neobosit, iar Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste in Omiliile sale de cuvantul fericitului Iov (30, 25), care spune: „Eu am plans pentru orice neputincios si am suspinat cand am vazut un om in nevoie.”
Sfantul Siluan Athonitul ne da si el marturie de o astfel de atitutine, cand marturiseste ca atunci cand vede deznadejdea ce se cuibareste in sufletele celor care nu se pocaiesc, i se face mila de ei si plange. Regreta faptul ca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu caci, „daca fiecare suflet L-ar cunoaste pe Domnul, ar cunoaste cat de mult ne iubeste si atunci nimeni nu ar mai deznadajdui de mantuirea sa, nici nu ar mai murmura”.
Sfantul Ignatie Briancianinov, in „Plangerile unui monah”, scrie urmatoarele: „Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa un templu facut de mana omeneasca. Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut, nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, o inalta slujire dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si simtaminte binecuvantate.”
Plangerea sfantului este una „de pocainta si de iubire”, este plangerea mostenita de la Adam, cel care „a inceput a cauta plansul, gandind ca va afla in el mangaiere dupa pierderea desfatarilor raiului”; este un mijloc de redobandire a vietii vesnice.
Modelul suprem, invocat de Sfantul Ignatie Briancianinov, este insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care „a lacrimat cu lacrimile Sale intrutot sfinte, pentru Lazar, cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru poporul care nu si-a dat seama de venirea lui Dumnezeu”.
Cele mai subtile analize ale plansului si ale tuturor varietatilor lui ni le-a dat, insa, Sfantul Ioan Scararul, in treapta a saptea a scrierii sale.
„Precum consuma focul trestia, asa curata lacrima orice pata vazuta si spirituala. Plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii. Lacrimile alunga rasul. Daca cineva a imbracat plansul ca pe o haina de nunta fericita si plina de har, acela a cunoscut rasul duhovnicesc al sufletului. Desfiinteaza pacatul, si e de prisos lacrima indurerata a ochilor trupesti. In Adam nu a fost lacrima inainte de cadere, precum nici dupa inviere nu va mai fi, odata ce a fost desfiintat pacatul.” (Filovalia, vol.IX, Scara, Treapta VII)
Pentru Sfantul Ioan Scararul, legile ascezei sunt deja o participare la Patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naste din lemn, adica din rastignirea trupului cu patimile si poftele lui.”
Iulian Predescu
sursa: crestinortodox.ro
