DE CE EMINESCU ?

LUPTA CU TEMEIURILE

În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit şi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei “demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini…
Diabolizarea Tradiţiei[1] tinde să ne prefacă, la est de Edenul consumist al civilizaţiei occidentale (singurul “paradis” îngăduit!), într-o pseudo-naţiune cu creierii spălaţi. Noua inchiziţie ideologică utilizează adevărate ghilotine propagandistice, decapitînd deopotrivă oameni şi idei, sub cuvînt că acesta ar fi preţul ieşirii noastre dintr-un lung anonimat istoric şi al integrării într-o Europă tot mai americanizată, în care civilizaţia utilitaristă şterge identităţile şi tolerează din ce în ce mai indispusă orice angajament moral sau spiritual.
Tendinţa programatic antitradiţionalistă a fost inaugurată în Vest, prin secolul al XVIII-lea, şi a fost radicalizată în Est, cu bolşevismul, în prima jumătate a secolului XX. Apoi, o dată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului spre naţionalism, Estul a redevenit mai “conservator” decît Vestul (chiar dacă vădeşte, adesea, o viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete şi de diferenţele de accent, avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă vreme la temeliile istorice, religioase şi culturale ale lumii europene (şi ale lumii creştine în genere). E o lume ce pare să fi obosit de propriul ei trecut, adică de sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, procesul acesta generalizat nu este tocmai unul “natural”; antitradiţionalismul en vogue, înainte de a fi expresia unei uzuri “spontane”, a fost şi este o afacere dirijată de forţe şi interese mai mult sau mai puţin oculte, ce au lucrat şi continuă să lucreze sistematic în acest sens. Ideologizarea lui este un indiciu clar de premeditare. Lumea contemporană ni se înfăţişează, în devenirea ei, sub aspect moral-spiritual, ca o ruină premeditată. Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc o manipulare mondialistă şi al căror succes este condiţionat de transformarea omenirii într-o massă amorfă şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, care să răspundă neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decît ceea ce i se sugerează de către establishment.
Lupta se duce, pe de o parte, cu credinţele şi cu ideile moştenite şi, pe de altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat (sau – mai rar – le întruchipează încă). Cum ideile sunt abstracte, iar oamenii concreţi, s-a constatat că e mult mai eficient să te lupţi cu ideile prin oameni; “opinia publică” are alergie la idei, dar e sensibilă la bîrfă, la amănuntul picant, la şarja biografică. Ergo: compromite omul (minţind, dacă nu-ţi oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce reprezintă el, ideatic sau atitudinal, va fi pus la îndoială, dacă nu chiar devalidat.
Orice tradiţie naţională, bunăoară, are personalităţile ei consacrate, ce funcţionează, în condiţii fireşti, ca repere şi ca modéle. Dacă vrei să dinamitezi tradiţia/o tradiţie, atunci loveşti, în primul rînd, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, desigur, o luptă mai mult cu morţii decât cu viii. Dar e cu atît mai lesnicioasă, căci morţii nu se mai pot apăra! Că se vor găsi unii – “romantici” ai adevărului – care să le sară în apărare, încercînd să deconspire şi să limiteze acest holocaust spiritual? Vor fi puţini şi-i vei putea califica drept… “minoritate reacţionară”. Miza manevrei este alta: să ajungi la urechile “marelui public”, care nu gîndeşte, ci doar înregistrează…

Monument Cervantes în Golden Gate Park (San Francisco)

II

Sînt încă sub amara impresie a lecturii unei cărţi care a făcut ceva vîlvă în preajma recentei împliniri a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1606). Îmi amintesc, de altfel, că încă de acum vreo 12 ani, răsfoind un număr din cotidianul ABC (publicaţie spaniolă considerată “de dreapta”, într-o presă de un stîngism agresiv), constatasem cu stupoare că, la p. 50, în loc de altă comemorare (erau atunci 390 de ani de la moartea creatorului lui Don Quijote), i se lua un interviu scriitorului Fernando Arrabal, campion al stîngii intelectuale franco-spaniole, care tocmai publicase această carte intitulată Un esclavo llamado Cervantes (Un sclav numit Cervantes), editată chiar la Madrid, ba încă de Espasa-Calpe. Acesta susţine, cu un fel de cinism maniacal (în interviu încă şi mai radical decît în carte), teza că Cervantes ar fi fost… homosexual. Braţul nu şi l-ar fi pierdut la Lepanto: tăierea braţului era o pedeapsă aplicată curent în epocă pentru cei dovediţi a fi întreţinut relaţii homo-sexuale… Reporterul manifestase şi el o umbră de îndoială, dar nu îndrăznise prea mult. Cînd i se vorbise despre misoginia bolnavă a lui Cervantes, pusese timid problema Dulcineei din Toboso. Interlocutorul îi rîsese în nas: o parodie de ideal utopic! În realitate, nu era decît o ţărancă duhnind a bălegar; Cervantes şi-a pus în ea, de fapt, tot dezgustul faţă de femeie… El avea plăcere mai degrabă la cardinali… N-a fost doar sclav la Alger, ci sclavul propriei slăbiciuni. De aici şi obsesia cuplului masculin; perechea don Quijote – Sancho Panza reprezintă năluca romanescă a unui homosexual! Iată taina “geniului naţional” al Spaniei!
Dar aceasta – lăsînd la o parte cazul Arrabal – e şi taina “geniului naţional” al Angliei (cum se stipulase mai demult, pe baza sonetelor, dar nu numai), iar printr-o “revelaţie” mai recentă şi taina “geniului naţional” al Italiei (pe baza relaţiei “paideice” de tinereţe şi apoi a episodului din Infern – XV, 22 şi urm. – cu Brunetto Latini[2])! S-ar zice că faimoasei sintagme “aceşti bolnavi care ne conduc” ajunge treptat să i se opună, insidios şi oarecum vindicativ, sintagma “aceşti homosexuali care ne reprezintă”…
Îmi aduc aminte, inevitabil, cum este terfelit, într-o anumită presă românească, Eminescu[3]. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; ajunge să se arate că a fost nebun, “sifilitic”, poate chiar obsedat sexual… Cum să-l mai iei în serios? Era reacţionar (şovin) tocmai pentru că nu era sănătos… Pe vremuri, cineva îl şi psihanalizase[4]… Un bolnav, dintr-o familie bolnavă, într-o lume bolnavă… Iată taina “geniului naţional” al României! Halal pilon al tradiţiei! Cum “să intri în Europa” cu aşa cineva?!…
Întocmai cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, loveşti în “omul Isus” (societatea americană “Modern People News”, de pildă, n-a găsit deunăzi cauză mai nobilă decît aceea de a turna un film despre viaţa sexuală a lui “Isus din Nazareth”, prezentându-l tot ca pe un homosexual![5]), la fel, în ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie naţională, loveşti cu predilecţie în figura ei cea mai “exponenţială”, în temeiul ei cel mai “mitizat” – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, “epilep-ticul” Dostoievski etc. Demitizarea, desacralizarea, “spălarea creierilor” – iată condiţiile sine quibus non pentru a fi agreat în paradisul terestru al “Europei comune” şi al “Noii Ordini Mondiale”!
Iar dacă îndrăzneşti să vorbeşti de temeiuri, de fundamente, fie ele culturale sau religioase, atunci, se înţelege, eşti… “fundamen-talist” (că “temeinic” nu te face nimeni!); şi rişti să nu te mai spele toate apele pământului!

Răzvan CODRESCU

[1] Ci nu a “tradiţionalismului”, care adeseori îşi merită cu prisosinţă oprobriul! (Despre tradiţionalismul prost, a se vedea şi articolul meu mai vechi “Tradiţii şi «apucături»”.)
[2] Ce-i drept, lui Dante i se concede de către unii, ca şi lui messer Brunetto, un fel de sodomie sui generis, „spirituală” sau „intelectuală” (cf., de pildă, André Pézard, Dante sur la pluie de feu, Paris, 1950).
[3] Culminaţia reprezentînd-o acel dezgustător număr al Dilemei de acum cîţiva ani (cf., între altele, în arhiva lunii ianuarie 2008 de pe acest blog, grupajul intitulat „Recitindu-l astăzi pe Eminescu”), ale cărui ecouri au şi fost adunate într-un volum nu mai puţin coroziv (Cazul Eminescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999).
[4] Dr. C. Vlad, ridiculizat la vremea lui de G. Călinescu.
[5] “Isus” figurează, de altfel, pe baza unor supoziţii stupide, şi în relativ recentul Dicţionar gay al lui Lionel Povert (trad. rom. Iulia Stoica şi Felix Oprescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1998)! O viziune nu mai puţin profanatoare asupra lui “Isus” ne oferă – cum am putea uita? – şi imunda piesă Evangheliştii a euro-preotesei Alina Mungiu(-Pippidi), simptomatică pentru întregul fenomen al antitradiţionalismului dizolvant şi profanator la meridian românesc.

Sursa articolului.