Mitropolitul Augustin de Florina – Predica la duminica a XI a dupa Rusalii

O SOCOTEALĂ!

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi”(Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni şi slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului şi trebuiau s-o chivernisească cu atenţie şi onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme şi să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată şi că pot să facă ce vor.

Însă cât de mult s-au înşelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că ştia că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărţile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat şi tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărţi. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanţi, adică şaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriaşă! Slujitorul a auzit şi a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Şi era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nicio speranţă de a-şi achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului şi îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-şi va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste şi îndurare, i-a fost milă de el şi i-a iertat toată datoria. Şi slujitorul, ca şi cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie.

Dar pe când acest slujitor ieşea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlneşte pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, şi-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puţină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever şi lipsit de omenie l-a apucat de gât şi era cât pe ce să-l sugrume. La sfârşit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: – Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat şi-a retras graţierea pe care o făcuse, şi a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru şi lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanţi. Prin pildă, aşa cum ştim, Domnul una spune şi alta lasă a se înţelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiţii noştri creştini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanţi.

Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.

Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.

Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?

Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148)

Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)