Do something!

Laurențiu Dumitru

Duhovnicul mi-a spus cândva că generaţia tânără, chiar dacă se lasă uşor prinsă în mreaja păcatului, are o calitate de aur – nu îmbrăţişează cauze pierdute! Aşa a fost întotdeauna. Mi-a amintit că Iulian Apostatul, când a vrut să reînvieze păgânismul, a crezut că se va baza pe tineri. Însă ei n-au crezut în el. Nu era o cauză care merita efort.

Din păcate astăzi, într-o Românie aflată în bătaia crizei şi în derută totală, doar tinerii mai au curajul să spere, să lupte, să se implice. Asta îmi aminteşte de superioritatea morală şi efortul lui Don Quijote de a stărui în lupta pentru atingerea idealului.

Revolta tinerilor seamănă a contaminare cu ideea de a lupta împotriva răului social şi nu numai, lucru care i se întâmplă, în cele din urmă şi lui Sancho Panza, semn că idealul nu moare, ci se transmite de la personaj la personaj, de la om la om. Este visul către care năzuim şi noi: contaminarea. Azi tu, mâine altul şi aşa, puţin câte puţin, vom izbuti în toate. Implicarea este necesară, esenţială.

Năzuinţa aceasta de a trăi împreună, măcar o clipă, în apropierea idealului este un chip al dorului nostru după Cer şi cumva ne antrenează şi spre alte lupte, cu noi înşine, cu întâmpinările vieţii, cu neputinţele noastre.

De curând am citit o scurtă fabulă africană care mi-a mers la suflet. «În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speriate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri… ce dezastru, ce dezastru!…”. Doar o pasăre colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a strigat din urmă: „Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent?”. Pasărea colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: „Fac ceea ce pot să fac!” ».

Cred că mulți dintre tinerii noștri de azi se regăsesc în cuvintele fabulei. Dacă noi, cei mai mari, vom învăța să-i regăsim astfel și să-i privim în acest chip, fără să-i judecăm înainte de a-i cunoaște, ei nu se vor mai simți catalogați drept generația ratată, desfrânată, etnobotanică. Atunci, noi ne vom molipsi cu optimismul lor, cu frânturi de vise frumoase, făcând întâlnirile și dialogul nostru cât mai constructiv, urnind lucrurile.

sursa: Laurenţiu Dumitru