1 februarie 2009

ARAMĂ ŞI PORTRETE-N RAMĂ – "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (IV)

„Viaţa te împovărează oricum. Totul este dacă povara ei,
acceptată cu umilinţă sau purtată ca un blestem,
îţi proiectează în veşnicie un grumaz de zimbru
sau o cocoaşă de cămilă”.
(VALERIU ANANIA)
„Memoriile” lui Valeriu Anania adună în cuprinsul lor cateva zeci de portrete. Uneori autorul îşi propune explicit ca temă de capitol numele unui anume personaj, dar de cele mai multe ori portretele se adună şi se recompun, pe parcursul tuturor celor 700 de pagini, din întâmplări răzleţe, întâlniri peste timp, reconstituri de frază, replici, frânturi de gesturi şi imagini, reacţii ori mărturii venite din partea altora, pe care autorul le transcrie ca atare, văzând în ele confirmarea propriilor sale temeri, nedumeriri ori bănuieli. Pentru cei care au avut prilejul să cunoască în mod nemijlocit pe unul ori pe altul dintre cei despre care autorul „Memoriilor” scrie, surprizele nu vor fi prea mari. După cum şi întâlnirea cu personaje a căror posteritate ne-am obişnuit să o afăm cumva la polul opus opiniilor Părintelui Anania, este de natură să pună serios pe gânduri. Să fie vorba şi aici doar de „răspărul” cu care autorul „Rotondei plopilor aprinşi” ne-a obişnuit? Două sunt portretele care, cu siguranţă, nu numai că vor intriga, dar care îl vor şi livra pe memorialist (a câta oară?) dacă nu judecăţilor mânioase, atunci măcar tăcerilor reci-condescendente, venite dinspre partea elitei societăţii civile, ai cărei idoli ies dintre paginile cărţii destul de şifonaţi. E vorba despre Andrei Scrima şi Richard Wurmbrand. Cu primul, Părintele Anania şi-a însoţit de multe ori paşii în cursul îndatoririlor ce le avea în administraţia reşedinţei patriarhale ori ale Bibliotecii de la Antim. Amintirile sunt mai degrabă reci: „Că Andrei (devenit André) Scrima nu simţea deloc româneşte o ştiam demult şi cred că am mai spus-o. Că, în consecinţă, era împotriva oricărei forme de naţionalism sau patriotism (definindu-se pe sine drept „cetăţean al universului”) îmi era evident”. Acestor mărturii Valeriu Anania adaugă impresiile din urma reîntâlnirii, după ani, în America, cu un André Scrima care „vorbea cu o imensă admiraţie (dusă până la adoraţie) despre marele poet Mao” şi care, într-un restaurant, nu se sfieşte ca, de faţă cu autorul „Memoriilor”, să-i spună chelneriţei: „De fapt, eu nu sunt român, sunt francez, dar cunosc limba română…”. Sau lungile convorbiri telefonice, imediat după decembrie 1989, când Scrima îi mărturiseşte (realitate sau teribilism?) lui Anania, că în tot acest răstimp ar fi fost de mai multe ori „incognito” în România. Nu în ultimul rând, mărturiile venite pe la-nceputul anilor ’70, privind amestecul lui Scrima în intrigile exilului românesc din Paris, te pun pe gânduri. Citind toate acestea mi-am amintit că nici Virgil Ierunca (conform „Jurnalului” Monicăi Lovinescu) nu se dădea în vânt după Père André. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wurmbrand, autorul „Memoriilor” judecă aspru modul în care acesta şi-a revendicat o aură de martiraj creştin, expunându-şi la posturile de televiziune americane rănile de pe spate, spunând că ele sunt „de pe urma bătăilor din închisorile comuniste”, când ele erau de fapt urmele unei operaţii chirurgicale la plămâni. „Se ştie că securiştii băteau în aşa fel încât să nu rămână semne”. Astfel, pastorul „a stârnit uriaşe valuri de compătimire şi simpatie, ceea ce i-a adus tot atâtea uriaşe sume de bani, ignorând faptul că sfântul nu-şi dezvăluie rănile ci şi le acoperă şi uitând pe adevăraţii martiri precum poetul Valeriu Gafencu, rămas în posteritate ca „sfântul închisorilor”, sau Gherasim Iscu, fost stareţ al Mănăstirii Tismana, mort în puşcărie, după ce el, cu mâinile lui, îl îngrijise pe fostul său torţionar, aflat în aceeaşi cameră”. Astfel de mărturii (şi vă asigur că nu sunt puţine) nu pot fi comentate în nici un fel. Respiri adânc şi le ţii minte.
Nu numai din această pricină, portetistica „Memoriilor” merită un capitol aparte, desigur, sub rezerva că şi autorul rândurilor de faţă îşi poate avea opiniile sale, mai mult sau mai puţin subiective, atât în alegere, cât şi în comentariu, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe o mică parte din „împricinaţi”, în diverse momente ale vieţii. Având în vedere experienţa carcerală a autorului ca şi confruntarea sa cu diferite regimuri de represiune, era de aşteptat ca personaje, mai mult sau mai puţin exponenţiale, ale acestei „lumi” să puncteze, cu tipologia lor diversă, cuprinsul „Memoriilor”. În ciuda terorii psihice, a umilinţelor şi a chinurilor fizice la care a fost supus, Părintele Anania scrie despre toţi cu seninătatea rece a unei iertări, ce-şi află graniţa în moartea ambilor părinţi, petrecută în singurătate, departe de feciorii lor, Dumitru şi Valeriu, aflaţi în puşcărie. Două dintre aceste figuri ale sistemului opresiv rămân în memoria cititorului: Gheorghe Crăciun şi Ion Aramă. Primul se înscrie în categoria acelor stranii coincidenţe care l-au urmărit pe autor de-a lungul vieţii. Şef al Chesturii de Poliţie din Cluj la vremea grevei studenţeşti din 1946, apoi colonel şi comandant al Securităţii Sibiu şi Braşov, şi în sfârşit, comandant al închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun îl va elibera pe Anania în cursul uneia dintre cele trei arestări petrecute la Cluj, motivându-şi curajosul gest pe considerente de simţire naţională, în contrapartită cu eliberarea unui „popă unguresc” arestat pentru că a cântat în biserică imnul naţional maghiar, dar eliberat la intervenţiile episcopilor lui. „Despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo o vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească” – mărturiseşte astăzi Valeriu Anania. Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut şi eu, după 1989, asemenea multora, prin intermediul a unul sau două episoade din „Memorialul durerii”, şi mărturisesc că rareori mi-a stârnit cineva un mai profund sentiment de repulsie. Grobian, de un cinism violent şi o impertinenţă fără margini, se încăpăţâna să îşi probeze tratamentul plin de omenie pe care, chipurile, l-ar fi aplicat deţinuţilor de la Aiud, prin administrarea unei alimentaţii naturale şi sănătoase, din resursele proprii ale unor „ferme” pe care le-a ridicat în incinta puşcăriei. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea sa managerială şi standardele acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” constituie motivaţia principală a longevităţii unuia ca Dumitru Stăniloae sau Petre Ţuţea, care graţie unei astfel de alimentaţii au ajuns nonagenari! Celălalt securist din cuprinsul „Memoriilor”, maiorul Ion Aramă, anchetatorul ultimei arestări a lui Valeriu Anania, este oarecum atipic. Blond, cu ochi albaştri, purtător al unui chip care nu inspiră câtuşi de puţin spaimă, maiorul Aramă reprezintă aripa intelectuală a Securităţii. „Se mişca uşor în filozfie – de la presocratici până la existenţialism -, în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugen Ionescu”. Cunoscător de limbă franceză, germană şi rusă, avea sarcina de a citi toate manuscrisele literare ale arestatului. Concluzia: „Toată noaptea ţi-am citit „Mioriţa”. Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an înainte, acum n-ai fi aici”; iar peste câteva zile avea să întărească: „Dacă ţi s-ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca „Mioriţa”, noi (subl.mea) nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru” (subl.mea). Avem aici de-a face cu portretul sui-generis nu al unui om, ci al unui întreg sistem parşiv, care s-a folosit de nenumărate ori de-a lungul vremii de sentimentele naţionale şi dragostea curată de ţară ale românilor, sistem care, departe de a-şi fi dat duhul, nu ezită să-şi perpetueze „patriotic” şi astăzi prozeliţii tineri, ieşiţi agresiv din te-miri-ce pe la răscruci, ori tupilaţi sumbru în propria salivă otrăvită, „de veghe în lanul de secară” al ortodoxiei şi al românismului contemporan, gata oricând la nevoie, să semene dezbinare ori să stoarcă profit .
Pasajele cele mai savuroase, chiar dacă uneori dramatice sau amare, ori de natură să descumpănească, rămân cele în care apar oameni ai bisericii, ierarhi, simpli monahi sau preoţi, teologi ori şefi de departament al cultelor, care împreună alcătuiesc o adevărată saga, istorisită de autor fără înconjur, reconstituind cu precizie de bijutier al slovei, personaje vii aflate în vâltoarea vremilor, a intereselor proprii şi a ascensiunilor clădite pe o relaţie complice între Biserică şi Stat, de cele mai multe ori conjuncturală, ţesută sub semnul compromisului şi al „salvării a ceea ce mai e de salvat” de o parte, şi un fel de „bolero” primejdios şi agresiv din partea puterii seculare, concubinaj în care fiecare pare că e conştient de ipocrizia celuilalt. Atunci când a intrat pe porţile Mănăstirii Antim spre a îmbrăca, aşa cum se spune, „haină îngerească”, autorul „Memoriilor”, june ucenic, avea să afle chiar din gura unui ierarh, Mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, o „apoftegmă” rămasă celebră şi care poate fi aşezată oricând, cu îndreptăţire, pe frontispiciul acestei întregi pleiade de portrete inedite: „De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”. Desigur, personajul central care domină prin statura şi tragismul său toată această perioadă rămâne cel al patriarhului Justinian Marina, în preajma căruia Bartolomeu Valeriu Anania a stat mult timp, fiind martor al multor întâmplări de taină pe care astăzi le face cunoscute cititorului şi, probabil, al şi mai multor altor întâmplări de taină asupra cărora păstrează o delicată, înţeleaptă şi discretă tăcere. De acum înainte istoricii nu vor putea trece cu vederea peste aceste mărturii ce dau seamă asupra declinului continuu al influenţei celui socotit de către comunişti ca fiind om de încredere al regimului, dar răsplătit cu scaunul de Întâistător al Bisericii şi pentru gestul de a fi oferit la un moment dat adăpost lui Gheorghiu-Dej şi „tovarăşilor” acestuia evadaţi din Lagărul de la Tg. Jiu. „Memoriile” lui Valeriu Anania dau la iveală o faţetă mai puţin cunoscută, deşi bănuită, a lui Justinian Marina. Aceea a frământărilor şi tulburărilor unui om, din ce în ce mai singur, din ce în ce mai hăituit, pe care contemporanii şi istoria nu l-au cruţat şi pe care urmaşii nu s-au sfiit să-l numească când „patriarhul roşu”, când „omul providenţial pentru ortodoxia românească”. La fel cum el însuşi fusese „inventat” de către sistem, în scurtă vreme, atunci când semnele de „joc dublu”, ori chiar de nesupunere din partea lui Justinian Marina deveniseră din ce în ce mai limpezi, acelaşi sistem îi inventează peste noapte un contracandidat, mult mai docil din punct de vedere politic, în persoana unui teolog de prestigiu, cu studii la Atena şi Strasbourg, profesorul universitar de Noul Testament, Iustin Moisescu. Martor şi degrabă îndatoritor ascensiunii celor doi, gata oricând să schimbe tabăra conform propriilor interese şi atent la direcţia în care suflă vântul, este mai tânărul Teoctist Arăpaş, pe care memorialistul Anania îl caracterizează în fraze şi observaţii iuţi, cu usturime de săgeată. Una dintre ele însă, rămâne antologică: „În vreme ce aproape toţi clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în tânărul vicar Justinian Marina decât omul comuniştilor şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în el propriul său viitor, şi nu s-a înşelat”. Ca şi reproducerea cuvintelor doldora de sensuri (mai ales astăzi) pe care i le spunea acelaşi Teoctist Arăpaş, de astă dată în aprilie 1990, ca patriarh, revenit în fruntea Bisericii, după un scurt exil post-revoluţionar: „Păi, ce era să fac, iată că m-am întors…”. Şi cu toate astea, în ciuda atâtor şi atâtor imense deosebiri care i-au făcut o viaţă întreagă incompatibili, aceşti doi oameni (Anania şi Teoctist) aveau să-şi dea mâna într-o noapte de noiembrie întru împlinirea unui eveniment asupra resorturilor căruia, vor da cu siguranţă mărturie, la vreme potrivită, cei care i-au fost contemporani.
Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, „Memoriile” lui Valeriu Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Este o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie, un ziar de dincolo de ocean, „The Detroit News”, a scris cu litere de-o şchioapă încă din 7 august 1966: „He didn’t want to be a bishop”.
Răzvan Ionescu