Originea cuvantului Ler
Despre originea cuvantului „ler” s-au formulat pana acum mai multe ipoteze, unele dintre ele lasand deoparte cercetarea lingvistica si indreptandu-se mai mult spre sensuri fantastice. Astfel, in vreme ce unii sustin ca originea cuvantului „ler” sta in cuvantul slav „lel”, numire data zeului dragostei, altii sunt de parere ca acesta se trage din numele roman „Aurelian”. Cuvantul a fost pus in legatura si cu „larii”, personaje intalnite in saturnaliile romane din ziua de 23 decembrie.
In anul 1901, parintele profesor Dimitrie Dan face o noua analiza asupra originii cuvantului „ler”, ajungand la concluzia ca acesta se trage din lauda cultica ebraica „Halleluiah!”, care inseamna „Laudati pe Domnul!”
In anul 1920, academicianul Alexandru Rosetti considera ca varianta propusa de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvantului „ler” este cea mai potrivita. Rosetti sustine ca, in limba romana, cuvantul „ler” deriva din latinescu „aleluia”, al doilea „l” fiind inlocuit de „r”. Acest fenomen fonetic, numit „rotacizare”, des intalnit in epoca daco-romana, s-a pastrat, pe alocuri, pana in zilele noastre.
Cuvantul ebraic „halleluiah”, folosit in mod special ca refren de lauda, in psalmi si in cantari liturgice, a fost transcris mai intai in limba greaca, putand fi intalnit in Septuaginta inca din secolul al III-lea i.Hr., sub forma de „alliluia”. In scrierile nou-testamentare, cuvantul apare amintit astfel: „Am auzit, in cer, ca un glas puternic de multime multa, zicand: Aliluia! Mantuirea si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).
In traducerile latine, incepand cu „Itala” si cu „Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urma devenita normativa in Biserica Apuseana, cuvantul a fost transcris sub forma „alleluia”. Ajungand pe teritoriul tarii noastre, prin intermediul soldatilor romani, in perioada daco-romana (secolele II-VI), cuvantul este transformat in „aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este intalnit ca „aler” si „ler”.
Aceasta transformare, petrecuta prin rotacizarea literei „l” poate fi observata si in cazul altor cuvinte, precum: „solem” (soare) si „molam” (moara). Anularea literei incipiente „a” este iarasi o caracteristica a limbii romane de inceput, precum se vede si in alte cuvinte preluate: „raie”, din „aranea”; „toamna”, din „autumnus”; „prier”, din „aprilis”.
Fiind intalnit pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, cuvantul „ler” dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII. Precum cuvantul „aleluia” este intalnit in aceeasi forma, atat in cantecele religioase slave, cat si in colindele romanesti, tot asa este intalnit si cuvantul „ler”. De asemenea, aceste doua cuvinte pot fi intalnite si in mai multe regiuni din Franta.
In limba romana, cuvantul „ler” poate fi intalnit mai ales sub forma consemnata de Dimitrie Cantemir, si anume: „Ler, aler Domnul.” De comun acord, cu sau fara a comunica intre ei, autorii colindelor religioase au compus in mod asemanator, pastrand forma de inceput a cuvantului, si anume „Ler, Doamne”.
Teodor Danalache
sursa: crestinortodox.ro
