Tineretul si rugaciunea

Exista oare un raport real intre tineret si rugaciune? Sau cumva sunt realitati distincte, fara nicio legatura una cu alta? Pentru cine priveste superficial chestiunea s-ar parea ca legatura dintre tineret si rugaciune este foarte slaba, daca nu chiar fortuita. Astfel, unii sustin ca rugaciunea este un fenomen de imitatie sociala, un obicei impus din familie, impus prin societate, care tocmai din aceasta pricina nu angajeaza tineretul. Tanarul nu mai este un copil care sa accepte tot ceea ce ii ofera societatea. Dimpotriva, el pune in criza, in cumpana indoielii, toate valorile vietii. El ia o atitudine proprie, personala, fata de tot ceea ce primeste din afara. El se revolta adesea impotriva traditiei: refuza orice constrangere externa, in consecinta se revolta si impotriva obiceiului de a se ruga. Da: cand a fost copil i-a impreunat mamica mainile in rugaciune, l-a invatat sa faca semnul Sfintei Cruci si sa-si deschid inima, mica cat un potir de trandafir, luminilor cerului; da: cand era la scoala l-au dus invatatorii, profesorii sau preotii la biserica spre a se ruga; cand incepe sa inteleaga atatea taine pe care atunci nu le intelegea, cand mintea lui contempla toata maretia universului si a istoriei, cand incepe sa mearga pe propriile picioare, ce lipsa mai are de astfel de indrumatori si de astfel de obiceiuri! El este singur fata in fata cu lumea, fata in fata cu Dumnezeu.

Marturisim: este in aceasta afirmatie o parte de adevar. Ea contureaza in linii emotionante adevarata maretie a tineretii, care reinnoieste, generatie de generatie, adevarul biblic ca omul este coroana creatiei. Dar trebuie sa precizam: nu este vorba de o revolta impotriva rugaciunii ca atare. Este numai manifestarea unei metamorfoze adanci, a carei tinta nu este negatia, ci dobandirea vietii, este afirmatia suprema a vietii in autenticitatea ei. Tanarul se indoieste nu spre a deveni sceptic, ci spre a se convinge personal de un adevar pe care l-a acceptat pana atunci fara rezerve; tanarul se revolta nu spre a distruge functiunile fundamentale ale vietii, ci spre a se inalta de la o participare externa, formala, stereotipa la o participare launtrica, libera, plina de avant si pasiune. Este un proces de cristalizare noua, de topire a unui fel de a fi si de formare a unui alt fel a fi. De aceea, tanarul, chiar daca renunta la rugaciunea copilariei, nu renunta la rugaciune. Rugaciunea lui nu mai este imitatie sau formalism, este un act personal, o zguduire launtrica, o avantare a sufletului spre zarile Necuprinsului. Tineretea este nostalgie si nostalgia este rugaciune. Rugaciunea tineretii este suvoi de primavara care rupe zagazuri, smulge radacini si franturi de glie, dar in involburarea ei se pravaleste spre aceleasi limanuri si zamisleste viata: este un nou suflet, o noua inima ce se marturiseste Domnului, este expresia suprema a unui suflet in freamat de furtuna. Natural, o astfel de rugaciune nu se va mai turna in anumite tipare; ea va fi navalnica, libera, plina de sinceritate, pana la dramatism.

Aceasta nu inseamna ca in perioada tineretii nu s-ar putea ca in anumite clipe tanarul, urmarit de anumite conceptii filosofice sau de anumite pilde demoralizatoare, sa se indoiasca de necesitatea si puterea rugaciunii. Rugaciunea presupune „credinta intr-un Dumnezeu viu si personal, credinta in prezenta Lui reala si nemijlocita si raportul viu in care intra omul cu acest Dumnezeu trait ca prezent”. Cine nu are aceasta credinta nici nu se poate ruga cu adevarat. Pentru ca motivele care zguduie temeliile credintei sunt de cele mai multe ori speculatii stiintifico-filosofice. Asupra acestora nu ne putem opri acum. Amintim doar ca toate aceste contradictii aparente au o rezolvare rationala satisfacatoare. Trebuie insa sa fim totodata constienti ca numai ratiunea nu poate decide definitiv asupra credintei: singurul mijloc care ni-L descopera efectiv pe Dumnezeu este rugaciunea.

Si acest adevar il simte tineretul in chip instinctiv. Caci cu toata criza intelectuala prin care trece credinta, sau tocmai din pricina aceasta, rugaciunea este o functie atat de elementara a spiritului, si tineretea este inca asa de sincera asa de apropiata de valurile pure ale vietii, incat chiar si in clipele indoielilor amare se roaga. Se roaga dintru adancul sufletului: este rugaciunea cautarii. Este setea dupa un raspuns din partea lui Dumnezeu, dupa un contact nemijlocit cu realitatile spirituale a caror adeveritate ratiunea o pune in cumpana. Se rasfrange in ea lupta dramatica pentru Dumnezeu, pentru supremul izvor al vietii umane: „eu vreau sa Te cunosc pe Tine cel necunoscut; Tu, ce-mi patrunzi adanc in suflet si-mi rascolesti viata ca o furtuna. Tu, cel neinteles, dar inrudit cu mine. Eu vreau sa Te cunosc si sa-Ti slujesc” – este rugaciunea tineretii lui Nietzche. Este ceea ce poetul concretizeaza in minunatele versuri:

„Ca pe o cetate in piscuri de minuni,

Asediindu-l noapte-zi, mereu

Cu armele ne-nvinsei rugaciuni,

Suim sa cucerim pe Dumnezeu…”

E rugaciunea dramatica a cautarii. Si nimic mai firesc: Dumnezeu nu se descopera cu adevarat decat in ceasul rugaciunii. Pentru cine problema existentei lui Dumnezeu este o problema vitala, nu se poate margini la argumentele rationale pro si contra. Ratiunea poate argumenta existenta lui Dumnezeu, dar aceasta existenta devine mai mult decat o simpla atractie filosofica, devine vie prin rugaciune. „Cel ce nu se roaga este ca un orb care vorbeste de lumina”. Si orbul poate sustine ca lumina exista sau ca nu exista, ca ea exista intr-un fel sau altul, dar numai pe cale logica nu va ajunge niciodata la o certitudine asemanatoare celei pe care o primesti cand vezi lumina. Si omul, atata vreme cat numai filosofeaza despre Dumnezeu, nu poate dobandi certitudinea ce se revarsa din experienta prezentei divine in rugaciune. Ceea ce este experienta simturilor pentru lumea materiala, ceea ce este ratiunea pentru lumea formelor logice, este rugaciunea pentru lumea spirituala: prin ea intram in comuniune cu Dumnezeu. Pentru cel ce se roaga, Dumnezeu este o realitate pe care n-o mai poate intuneca norul nici unei negatii, nici unei indoieli, asa cum pentru cel ce vede lumina nu exista nici un argument in stare sa-l convinga ca lumina nu exista.

Rugaciunea este descoperirea adevarului divin, asa cum experienta este descoperirea adevarului creatural. Si ceea ce este ignoranta in domeniul stiintific, este necredinta in domeniul religios: asa cum ignoranta este consecinta refuzului de a face efortul instruirii, necredinta este consecinta refuzului de a face efortul rugaciunii. Ea refuza singura cale valabila de experimentare a adevarului divin.

De aceea, printr-un instinct sanatos, tocmai in momentele de criza spirituala, de adanca rascolire sufleteasca, tineretul nu renunta, nu trebuie sa renunte la rugaciune: rugaciunea lui capata accentele dramatice ale cautarii. Este fiul care asteapta imbratisarea Tatalui, este strigatul inimii care vrea raspunsul cerului: „Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma”. O astfel de rugaciune nu va ramane fara raspuns: volburile se vor linisti, negurile se vor risipi, freamatul se va domoli si lumina certitudinilor mangaietoare va inunda sufletul. Rugaciunea este (singura) poarta prin care sufletul poate vizita cerul si cerul se coboara la el. Cel ce a renuntat la ea s-a exilat de bunavoie din paradis. El n-are dreptul sa-i nege existenta.

Dar va zice cineva: nu cumva aceasta cautare prin rugaciune este o simpla autosugestie? Desigur ca nu. Pentru aceasta marturiseste insusi dorul care zvacneste in sufletul omenesc dupa Dumnezeu. Este ceea ce Fericitul Augustin exprima asa de pregnant: „Ne-ai facut pentru Tine, Doamne; nelinistit este sufletul nostru pana nu-si va gasi odihna intru Tine”. Si nostalgia aceasta dupa o alta lume este simfonia permanenta an vietii, este o rugaciune ce se inalta necontenit spre Dumnezeu. Cautarea este dovada prezentei lui Dumnezeu asa cum gravitatia pamantului este dovada existentei soarelui, chiar si atunci cand nu-l vedem din pricina norilor. Desigur, adesea cautarea este indelungata si umbrele indoielii vor sa inghita luminile dorului: „Poti sa strigi oricat vrei: iata, Doamne, eu stau in fata Ta! Nu vine niciun raspuns din inaltimea tronului ceresc. Cat vei mai tot striga spre Dumnezeu?” Asta-i indoiala. Si iata raspunsul: „Fii linistit! Nu Eu ti-am poruncit, zice Domnul, sa Ma chemi? Si chemarea ta: o, Doamne! cuprinde in sine raspunsul Meu: aici sunt. Caci rugaciunea asta si arderea ta launtrica sunt trimisii Mei. Mijloacele si calea, ce cauti sa le gasesti pentru tine, sunt mijloacele Mele prin care te cuprind si conduc la Mine. Teama si iubirea ta sunt garantia harului Meu”. Nostalgia este revarsata din Dumnezeu, este dovada prezentei Lui si raspunsul Lui.

Cu toate acestea Dumnezeu nu lasa tineretea numai pe drumurile cautarii: iluminarea anumitor momente de rugaciune este raspunsul care exclude de la sine, prin puternica lor evidenta, orice banuiala de autosugestie. Ea este iluminarea unei intalniri reale cu Realitatea divina, care nu se confunda cu propriul nostru eu. Ea este asemenea iluminarii rezultata din intalnirea ratiunii cu adevarul stiintific, dar este si mai puternica. Este iluminarea pe care Pascal, celebrul matematician a exprimat-o in trei cuvinte: „Bucurie! Bucurie! Bucurie!”. Daca a reinnoi chemarile rugaciunii ar fi o autosugestie, atunci si repetarea experientelor pentru descoperirea adevarurilor stiintifice ar fi tot o autosugestie, deci toata cunoasterea omeneasca devine o iluzie, o halucinatie.

Asadar criza sufleteasca a tineretii nu justifica renuntarea la rugaciune. Dimpotriva, ea duce de la rugaciunea imitativa la rugaciunea dramatica, adanca, personala, rascolitoare ca o volbura care se inalta catre ceruri.

Mitropolitul Nicolae Mladin

sursa: crestinortodox.ro