Între conştiinţă şi minciună

“Bunul Dumnezeu a dat primilor ziditi constiinta, prima lege dumnezeiasca. A incrustat-o adanc in inimile lor si de atunci fiecare om o mosteneste de la parintii lui, iar cand el nu actioneaza corect, ea lucreaza inlauntrul lui, il mustra si-l povatuieste la pocainta. Insa trebuie ca omul sa faca lucrare duhovniceasca corecta si sa-si cerceteze constiinta sa, astfel ca intotdeauna sa poata auzi glasul ei. Daca nu o cerceteaza, nu se va folosi nici de citirile duhovnicesti, nici de sfaturile staretilor sfinti, si nici nu va putea tine poruncile lui Dumnezeu.

 – Parinte, se poate ca omul sa nu se observe deloc pe sine si sa nu vada ca merge gresit?

 – Atunci cand omul nu se observa pe sine si nu isi sterge constiinta sa de praf, atunci constiinta prinde incet-incet un strat de piatra si acela se face nesimtitor. Pacatuieste si petrece ca si cum nu s-a intamplat nimic.

 – Parinte, spuneti-ne ceva despre grija de constiinta.

 – Pentru ca omul sa fie sigur ca ceea ce face este ceea ce ii spune constiinta sa, trebuie sa se urmareasca pe sine si sa se deschida duhovnicului sau. Pentru ca se poate sa-si fi incalcat constiinta si sa creada ca merge bine. Sau sa-si fi facut o constiinta gresita si, desi a facut o crima, sa creada ca a facut o binefacere. Sau se poate chiar sa-si fi facut constiinta sa foarte sensibila si sa se vatame.

 – Parinte, judec in sinea mea fara sa existe mustrarea ce se cuvine. Nu cumva am cazut in nesimtire si de aceea constiinta nu ma mai mustra?

 – Este trebuinta de multa luare aminte. Iata, atunci cand cineva face un pacat pentru prima data, simte o oarecare mustrare si se mahneste. Daca il repeta pentru a doua oara, simte mai putina mustrare, si daca nu ia aminte si continua sa pacatuiasca, constiinta i se face nesimtitoare. Unii, atunci cand, de pilda, le faci observatie pentru vreo oarecare greseala de-a lor, schimba subiectul ca sa nu-i intepe constiinta si sa se mahneasca, precum fac indienii care urmaresc sa ajunga in nirvana[1]. Un tanar, acolo, in Himalaya, a omorat cinci alpinisti italieni si, dupa ce i-a ingropat, a inceput sa se autoconcentreze. A stat jos si a spus doua ore “lemn-lemn…”, ca sa intre in vid, sa uite ce a facut si sa nu-l mustre gandul. Sa spunem ca acum eu cert o sora, deoarece a facut o neoranduiala. Daca sora aceasta nu face o lucrare duhovniceasca corecta si nu cauta sa se indrepte, imi poate spune chiar in clipa aceea: “Astazi o sa tocam mai devreme pentru vecernie…”, ca sa schimbe subiectul. Dupa aceea diavolul o va incurca si-i va spune: “Nu te nelinisti; aceasta ai facut-o ca sa nu se mahneasca Parintele”. I-o justifica si diavolul. Nu spune: “Am facut-o ca sa-mi calc constiinta si sa nu ma mustre”, ci spune: “Am facut-o ca sa nu se mahneasca Parintele”. Ati vazut ce face aghiuta? Lucrare fina! Intoarce butonul spre alta frecventa ca sa nu ne vedem greseala.

 – Parinte, se poate ca cineva sa prinda amanuntele si sa nu prinda greselile cele mari?

 – Cum sa nu se poata? Odata un duhovnic cunoscut de al meu mi-a povestit urmatoarea intamplare. O femeie, mergand sa se marturiseasca, plangea mereu si spunea: “Nu am vrut s-o omor”. “Daca exista pocainta, Dumnezeu iarta; l-a iertat si pe David”, ii spunea duhovnicul. “Da, dar nu am vrut”, spunea aceea. “Bine, cum s-a intamplat de ai omorat-o?”, o intreaba iarasi duhovnicul? “Iata, pe cand stergeam praful, am lovit-o cu servetul si astfel am omorat musca. N-am vrut s-o fac!”. Dar pe de alta parte aceasta il insela pe barbatul ei, isi parasise copiii, isi destramase casa si umbla pe drumuri. Iar pe acestea le-a spus duhovnicului ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. “Pentru acestea trebuie sa faci canon”, ii spune duhovnicul. “Dar de ce trebuie canon pentru acestea?”, il intreaba pe duhovnic. Ei, cum poate fi ajutata una ca aceasta?

 Constiinta acoperita

– Parinte, atunci cand mi se spune: “Dorinta asta este in subconstient si nu o pricepi”, cum o pot pricepe?

 – Daca iei aminte, vei vedea cum ca nu te simti bine, desi spui ca nu ai nimic. De aceea este trebuinta de consultatii. Atunci cand cineva nu se simte bine, are o cadere trupeasca etc., i se fac analize microbiologice, tomografie axiala, ca sa afle de unde provine ceea ce simte. Daca vezi ca nu ai pace, ci mahnire, sa stii ca inauntrul tau exista ceva in neoranduiala si trebuie aflat despre ce este vorba, ca sa-l indrepti. Sa presupunem ca faci o greseala; te mahnesti, dar nu o marturisesti. Dupa aceea ti se intampla un fapt datator de bucurie si simti bucurie. Bucuria aceasta acopera mahnirea pentru greseala ta si incet-incet o uiti, nu o mai vezi deoarece a fost acoperita de bucurie. Bucuriile acopera greseala, o duc mai jos, mai in adanc, dar ea lucreaza launtric. Astfel omul incepe sa se impietreasca, deoarece isi acopera constiinta sa si inima sa prinde incet-incet o murdarie vascoasa. Apoi aghiuta pe toate le justifica: “Asta nu-i nimic; cealalta este fireasca”, dar nu are odihna, deoarece din adancul sufletului sau lucreaza mahnirea. Simte o neliniste si nu are pace launtrica. Traieste intr-un stres continuu. Este chinuit. Nu afla ce este de vina, pentru ca greselile lui sunt acoperite. Nu-si da seama ca sufera deoarece a pacatuit.

 – Parinte, un astfel de om poate fi ajutat daca ii spui care este pricina chinuirii lui?

 – Este trebuinta de atentie, pentru ca atunci cand ii pui lucrurile la locul lor, i se desteapta constiinta si incepe mustrarea. Si daca nu se smereste, poate ajunge la deznadejde, deoarece nu sufera adevarul. Daca se va smeri, se va putea ajuta.

 – Parinte, exista oameni care se nasc cu constiinta nesimtitoare?

 – Nu, nu exista oameni care sa se fi nascut cu constiinta nesimtitoare. Dumnezeu nu a facut o astfel de constiinta. Insa atunci cand cineva isi acopera greselile sale, constiinta lui incet-incet prinde piatra si nu-l mai mustra.

 – Si atunci devine autonom, isi face propriile lui legi.

 – Da, este infricosator.

 Constiinta gresita

– Parinte, ne spuneti adeseori ca omul trebuie sa ia aminte sa nu-si faca o constiinta gresita. Cum se formeaza constiinta gresita?

 – Atunci cand omul isi odihneste gandul calcandu-si pe constiinta. Iar atunci cand isi odihneste astfel gandul pentru mai mult timp, isi face o alta constiinta, a lui proprie, o constiinta pe masura lui, adica o constiinta gresita. Dar atunci nu are odihna inlauntrul sau, deoarece odihna launtrica nu poate fi dobandita printr-o constiinta gresita. Vezi, chiar si atunci cand cineva face o greseala si altul ii spune: “Nu ai fost vinovat, de ce te mahnesti?”, sau se face ca nu si-a priceput greseala sa, tot nu afla odihna. Exista unii care merg la guru etc. si atunci cand isi dau seama ca nu merg bine, vin si ma intreaba. Si daca le spun ceva ca sa-i ajut, ei insista: “Nu, aceasta in care credem este corecta”. “Bine, dar daca este corecta si esti satisfacut de aceasta, de ce vii si ma intrebi?”. Desi nu se odihnesc in strambatura lor, totusi insista, incercand ba cu una, ba cu alta sa se minta pe ei insisi, dar odihna adevarata nu afla.

 – Parinte, poate trai cineva cu o constiinta gresita toata viata lui?

 – Daca acela crede in gandul lui, poate.

 – Dar cum o poate indrepta?

 – Daca gandeste smerit, daca nu are incredere in gandul sau si discuta despre el cu duhovnicul sau.

 – Parinte, daca omul are o sensibilitate, isi poate crea totusi o constiinta gresita?

 – Daca se creeaza o constiinta gresita, inseamna ca sensibilitatea lui nu este buna. Ceva gresit va crea altceva de asemenea gresit. Unii, desi spun: “Eu sunt sensibil”, se poarta in chip barbar cu altii si-i osandesc fara motiv.

 – Parinte, oare constiinta celor ce se indreptatesc a prins zgura?

 – Cel care se indreptateste are si putina mustrare inlauntrul sau; nu este cu desavarsire nesimtitor. Si atunci cand cineva nu este nesimtitor, il doare pentru greseala sa, dupa care vine mangaierea dumnezeiasca. Iar cel ce-si face o constiinta gresita ajunge la nesimtire; unul ca acesta se faleste pentru savarsirea unei crime. Am vazut oameni care, desi au facut crime, le spun cu un astfel de ifos, incat ti le prezinta ca pe niste izbanzi. Pentru ca daca isi dezvolta cineva constiinta gresita, aceasta nu mai este o simpla nesimtire, ci este ceva mai mult decat o nesimtire. Atunci cand eram la Manastirea Stomio, la Konita, a venit unul si mi-a spus: “Vreau sa ma marturisesc”. “Nu sunt preot”, ii spun. “Nu, vreau sa-ti spun tie pacatele mele”, imi spune. Erau acolo si niste femei care urcasera sa se inchine. “Este mai bine sa plecati acum”, le spun. “Nu, le spune acela, nu-i nimic, stati si voi”. Si a inceput sa povesteasca ce a facut in tineretile lui: “Cand eram tanar, m-am dus sa invat meseria de cizmar, dar motaiam tot timpul, pentru ca noaptea mergeam cu o banda si furam. In regiunea noastra era un ceaus[2] care ne spunea: “Duceti-va si furati. Eu vreau doi berbeci. Mai departe voi furati orice vreti”. Mergeam asadar pe la casele crestinilor, lasam pelerina jos, dadeam una cainilor la maxilar cu o varga de corn pe care o aveam cu mine, si intram inauntru. Furam doi berbeci si cati miei puteam. Berbecii ii dadeam ceausului, iar mieii ii ascundeam in grajdul nostru. Ceausul ne inchidea imediat in temnita. Cei care ne-au vazut furand, mergeau dimineata la politie si spuneau: “Cutare si cutare ne-au furat”. “Cutare si cutare? Dar acestia sunt in temnita. De ce ii clevetiti?” Si da-le bataie…Odata am mers la o turma pe care o pazea sus pe munte un copil de vlah voinic si inalt ca si tatal lui. “Acum cum o sa intram in turma? Ne vor azvarli ca pe betele de chibrite”, imi spun ceilalti. Iau atunci pusca, il ochesc pe copil si bam!, se intinde jos. Il leg si pe tatal lui de un par salbatic…Am luat, am luat…”. Si pe toate acestea le spunea ca pe niste mari ispravi, si radea. Iata unde duce constiinta gresita!

 Am cunoscut si un politist care facuse servici la sectia de transporturi si sarmanul plangea mereu, deoarece odata insotise de la o puscarie la alta pe unul pe care l-au trecut prin tribunalul militar si l-au executat, fiindca facuse multe crime. A cautat, le-a aflat pe rudele lui si le-a cerut iertare; dar un frate al aceluia, care era in America i-a spus: “Trebuia sa-l fi omorat mai devreme, caci astfel ar fi scapat multime de oameni”. Vedeti ce diferenta este intre o stare si cealalta? Acesta se considera vinovat pentru simplul fapt ca insotise din ordin un criminal, in timp ce acela povestea crimele ce le-a facut ca pe niste izbanzi si se falea cu ele.

 Minciuna nu odihneste

– Parinte, cand cineva si-a faurit lumea lui proprie, deoarece crede in gandul sau, poate fi ajutat de rugaciunile celorlalti?

 – Ce nevoie crezi oare ca mai are sa fie ajutat, daca el si-a facut lumea sa proprie?… Este lucru mic sa-si faca cineva o intreaga lume proprie?… Asculta, daca cineva isi face propria lui lume prin gandul sau, crezi ca el are vreo odihna, crezi ca simte vreo bucurie? Minciuni. Minciuna nu-l odihneste pe om. Sa spunem ca cineva este nevoit sa spuna o minciuna, ca sa scape pe altcineva. Il poate scapa chiar si de la moarte, dar minciuna ce a spus-o nu inceteaza a fi o jumatate de pacat. Sau cineva spune o data o minciuna cu gand bun, ca sa ajute o situatie si sa nu se pricinuiasca sminteala. De pilda vine la manastire pe ascuns un cunoscut ca sa-si spuna o problema a familiei sale, ca sa se usureze. Vine dupa aceea, sa presupunem, fratele lui si te intreaba: “A trecut pe aici cutare?”. Daca-i spui “a trecut”, se va crea o intreaga istorie, pentru ca celalalt se compromite. Atunci spui: “nu stiu”. Pentru ca daca spui “a venit” se poate sa mearga chiar sa-l si bata. Aceasta este altceva. Insa trebuie sa ia aminte oricine, pentru ca daca se intampla trei-patru de astfel de imprejurari, incet-incet poate merge si mai departe. Sa se obisnuiasca sa foloseasca minciuna fara motiv si sa dobandeasca o constiinta gresita. Sa ajunga sa spuna basme intregi fara sa-l mustre deloc constiinta. Iar dupa aceea, aceasta se face o stiinta.

 Ei, si cum mai potrivesc unii minciunile daca exerseaza! O, pot plasmui si un intreg basm ca sa te convinga! La Coliba a venit odata un cunoscut de-al meu; era acolo si un grup, compatriotii unui copil pe care il ajutasem. Sarmanul acesta, desi era istet la minte, copil bun, era lenes; nu voia sa lucreze. Se invatase sa umble. Patru ani am incercat sa-l aduc pe cale. Atunci le-am spus compatriotilor lui: “Ingrijiti-va sa aflati ceva de lucru pentru acest copil. Eu am incercat si cu alte prilejuri sa-l ajut. L-am trimis si in Kastoria, la niste cunoscuti, sa invete meseria de blanar, dar a plecat. Este tanar si este pacat sa-si piarda vremea asa. Are numai mama, tatal lui a murit”. Atunci acel cunoscut al meu a inceput sa spuna celorlalti: “Da, ne-am ingrijit impreuna cu parintele Paisie ca acest copil sa mearga acolo si sa invete de la blanar. Si dupa aceea, dupa ce a plecat de acolo, cati bani nu a dat pe telegramele ce le trimitea la patronii lui, ca sa nu se nelinisteasca! Dar nu-i nimic; astea nu se discuta. I-am spus atunci si Parintelui ca nu se va indrepta copilul!”. “Ce spune acesta?”, m-am gandit. Dar nu am vrut sa spun nimic, ca sa nu-l jignesc. Desi auzise pentru prima oara cele discutate, a plasmuit un intreg basm, ca ne-am ingrijit impreuna de copilul acela, ca am aflat solutia sa mearga sa invete meseria de blanar etc.! Felul in care le-a spus m-a pus si pe mine pe ganduri.

 – Le-a spus inaintea Sfintiei Voastre?

 – Da, inaintea mea le-a spus. Erau si ceilalti.

 – Ce a inteles?

 – Ce sa inteleaga? In clipa aceea simtea o satisfactie egoista, dar dupa aceea se chinuia. Crezi ca avea pace inlauntrul lui?

 – Atunci cand un om spune un fapt putin umflat…

 – Da, cu putin sos!

 – Din slava desarta o face?

 – Ei, dar din ce altceva crezi? Din slava desarta si din egoism le spune.

 – Ce va putea ajuta pe un astfel de om ca sa-si indrepte neputinta aceasta?

 – Sa inceteze de a mai spune minciuni. Trebuie sa stie ca minciuna, chiar si atunci cand are circumstante atenuante, nu inceteaza sa fie o jumatate de pacat.

 – Parinte, se poate ca cineva sa ne dea ceva ca sa ne iconomiseasca, iar noi sa credem ca ne-a dat-o pentru ca o meritam?

 – Asculta. Daca-ti spun: “Tu, sora, vei putea ajunge la masurile Sfintei tale patroane!”, poate sa zambesti putin, dar inlauntrul tau nu vei avea odihna. Minciuna nu odihneste, pentru ca nu are harul lui Dumnezeu. Iar nedreptul care nedreptateste si spune: “Acesta este al meu”, nu are odihna. Iata, turcii din Constantinopol, desi au trecut atatia ani de la Cadere, atunci cand ii vad pe greci ca merg acolo simt ca au un lucru rapit si ii privesc ca si cum ar fi venit proprietarul. Si sunt turci si au trecut atatia ani.

 Constiinta corecta il vesteste corect pe om

Nu exista in om lucru mai mare decat constiinta odihnita. Este lucru mare sa nu te mustre constiinta ca ai fi putut face si altceva si nu ai facut-o. Atunci omul are o bucurie launtrica si toata viata lui este praznuire. Aceasta bucurie launtrica da putere duhovniceasca.

 – Parinte, cum va pricepe cineva daca ceea ce face este placut lui Dumnezeu?

 – Omul are o vestire launtrica.

 – Ii ajunge vestirea lui proprie sau ii trebuie si marturia altora?

 – Vorbesc despre unul care are constiinta corecta. Nu vorbesc despre unul care are constiinta gresita. Constiinta corecta il vesteste corect pe om. Atunci omul simte siguranta, nadejde si spune cu smerenie: “Eu nu sunt vrednic de rai; sunt pentru iad, dar cred ca dragostea si mila lui Dumnezeu nu ma vor lasa”. Simte aceasta pentru ca se nevoieste; nu sta fara sa faca ceva si isi odihneste gandul sau, spunandu-si: “Dumnezeu ma va mantui”. Constiinta… lucru infricosator! Nu exista foc mai mare, iad mai mare ca arderea constiintei. Nu exista vierme mai infricosator si mai chinuitor ca viermele constiintei. Cei osanditi vor suferi vesnic, deoarece ii va chinui gandul ca au pierdut bunatatile raiului pentru putini ani de viata pamantesca, desi acestia au fost plini de mahniri si neliniste. Atunci patimile dobandite nu-i vor mai satisface, iar aceasta va fi un alt chin.

 – Parinte, cum poate trai monahul in chip practic martiriul constiintei?

– Martiriul constiintei este pentru toti oamenii; nu numai pentru monah. Monahii au pe deasupra si martiriul cel dulce al nevointei. In esenta, nu exista martiriul constiintei pentru unul care se nevoieste corect. Pentru ca pe cat il doare mai mult pe cineva duhovniceste, adica pe cat il doare mai mult fie pentru halul in care se afla, fie pentru ca se face partas la Patima Domnului, cu atat este rasplatit prin mangaiere dumnezeiasca. Chiar daca are mahniri, suparari etc., atunci cand constiinta ii este odihnita, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca”.

 ___________________________________________________

[1] Batranul se refera la tehnicile yoga si meditatiile pe care le folosesc discipolii religiilor orientale cu scopul de a ajunge la acea stare de detasare pe care ei o numesc “nirvana”.

[2] Mai demult, conducatorul unei regiuni cu stapanire politico-militara.

sursa: razbointrucuvant.ro