Despre viata imprastiata si cea cu luare aminte

“Fiii lumii socot imprastierea un lucru nevinovat, in vreme ce Sfintii Parinti o socot drept inceputul tuturor relelor.

Omul dedat imprastierii are despre orice, chiar si despre lucrurile cele mai insemnate, o conceptie foarte usuratica, foarte superficiala.

Omul imprastiat este de obicei nestatornic: simtirile inimii lui sunt lipsite de adancime si putere, si drept aceea, sunt nestatornice si neindelungate.

Precum fluturele zboara din floare in floare, asa si omul imprastiat trece de la o desfatare pamanteasca la alta, de la o grija desarta la alta.

Omul imprastiat e strain de iubirea de aproapele: el priveste cu nepasare la suferintele oamenilor si lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat.

Necazurile lucreaza cu putere asupra celui imprastiat, tocmai fiindca acesta nu le asteapta. El asteapta doar bucurii.

Daca necazul este puternic, insa degrab trecator, omul imprastiat il uita repede in zarva desfatarilor. Ne­cazul indelungat il striveste.

Imprastierea insasi il pedepseste pe cel dedat ei: cu vremea il plictiseste si el, intrucat nu si-a agonisit nici un fel de cunostinte si intipariri sufletesti temeinice, se lasa prada unei trandavii chinuitoare, fara sfarsit.

Imprastierea, care este atat de vatamatoare indeob­ste, este deosebit de vatamatoare in lucrarea lui Dum­nezeu, in lucrarea mantuirii, care cere priveghere si luare aminte statornice, incordate.

Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Mt. XXV, 41), graieste Domnul catre ucenicii Sai.

Tuturor zic: Privegheati (Mc. XIII; 37), a vestit El la toata crestinatatea – prin urmare si celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viata imprastiata se impotriveste nemij­locit, prin viata sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toti sfintii au fugit cu osardie de imprastiere. Ei se adunau in sine neincetat sau cel putin, cat de des puteau, luand aminte la miscarile inimii si mintii si dandu-le indreptare potrivita cu poruncile Evangheliei.

Obisnuinta luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand el se afla inconjurat din toate partile de zarva si pricini de raspandire. Cel cu luare aminte la sine ramane insingurat, singur cu sine, chiar si in mijlocul multimii.

Afland prin cercare folosul luarii aminte si vatama­rea adusa de imprastiere, oarecare dintre Parintii cei mari a spus: „Fara sa priveghem cu deadinsul asupra noastra nu putem spori in nici o fapta buna”.

Este un lucru lipsit de judecata sa ne petrecem scur­ta viata pamanteasca, data noua pentru pregatirea de vesnicie, doar in indeletniciri pamantesti, in placeri nimicnice, in nenumarate pofte si dorinte neimplinite, alergand fara seriozitate de la o desfatare a simturilor la alta, uitand sau amintindu-ne rareori si superficial de vesnicia cea mareata si totodata infricosata, de care nu vom putea fugi.

Lucrarile lui Dumnezeu – e un lucru invederat – tre­buie sa fie cercetate cu cea mai mare evlavie si luare aminte, altminteri omul nu le va putea nici cerceta, nici cunoaste.

Lucrarea cea mare a lui Dumnezeu – zidirea omului, iar dupa aceea, dupa caderea lui, innoirea prin rascumparare – trebuie cunoscuta in amanunt fiecarui cres­tin; fara aceasta cunoastere el nu poate sti si implini datoriile crestinesti. Cunoasterea marii lucrari a lui Dumnezeu nu poate fi dobandita de catre cel imprastiat!

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafara, ci mai vartos celui launtric: ele cuprind toate gandurile si simtamintele omului, pana si cele mai subtiri miscari ale lui. A pazi aceste porunci este cu neputinta fara priveghere statornica si adanca luare aminte. Privegherea si luarea aminte nu sunt cu putinta pentru cel ce duce viata imprastiata.

Pacatul si cel ce foloseste pacatul, diavolul, se furi­seaza pe nesimtite in minte si in inima. Omul este dator sa stea necontenit de straja impotriva vrajmasilor sai nevazuti.

Cum va sta la aceasta straja, daca este dedat imprastierii?

Omul imprastiat se aseamana unei case fara usi si fara zavoare: nici o comoara nu poate fi pazita intr-o astfel de casa; ea e deschisa pentru hoti, talhari si des­franate.

Viata imprastiata, plina de griji lumesti, ii aduce omu­lui slabanogire, la fel ca imbuibarea cu mancare si bautura (Lc. XXI, 34). Un asemenea om este tintuit de pamant, e prins numai cu cele vremelnice si desarte; slu­jirea lui Dumnezeu devine pentru cel imprastiat un lucru de mana a doua; insusi gandul la aceasta slujire e pentru el salbatic, plin de intuneric, nesuferit de apasator.

Viata cu luare aminte slabeste lucrarea simturilor trupesti asupra omului – ascute, intareste, educa lu­crarea simturilor sufletesti. Dimpotriva, imprastierea adoarme simturile sufletesti: ea se hraneste prin lucrarea necontenita a simturilor trupesti.

In zadar spun cei imprastiati ca viata imprastiata este un lucru nevinovat! Prin aceasta, ei isi dau in vi­leag rautatea bolii de care sunt cuprinsi. Boala lor este atat de mare, toceste atat de mult simturile sufletului, ca sufletul bolnav de ea nici macar nu simte starea sa jalnica.

Cei ce voiesc a deprinde luarea aminte, sunt datori a se infrana de la orice indeletnicire desarta.

Implinirea indatoririlor particulare si obstesti nu intra in alcatuirea imprastierii: imprastierea este intotdeauna unita fie cu nelucrarea, fie cu indeletniciri de­sarte, pe care le putem numara fara a gresi alaturi de nelucrare.

O indeletnicire folositoare, mai ales una de serviciu, de care este legata o anumita raspundere, nu impiedica luarea aminte la sine – ea calauzeste la aceasta luare aminte. Cu atat mai mult calauzesc la luare aminte ascultarile manastiresti, atunci cand sunt implinite in chipul cuvenit. Viata lucratoare este calea neaparat tre­buincioasa catre luarea aminte la sine, si aceasta cale este poruncita de catre Sfintii Parinti tuturor celor care vor sa deprinda luarea aminte la sine.

Luarea aminte la sine in adanca insingurare aduce roade duhovnicesti de mult pret; insa de ea sunt in stare numai barbatii ajunsi in puterea varstei duhovni­cesti, care au sporit in cucernica nevointa si au deprins deja luarea aminte in viata lucratoare.

In viata lucratoare, oamenii te ajuta sa dobandesti luare aminte, aratandu-ti cand o incalci. Ascultarea este cel mai bun mijloc de a deprinde luarea aminte: nimeni nu il invata atat de bine pe om sa ia aminte la sine ca un mai-mare aspru si cu dreapta socotinta.

In indeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu iti ingadui sa omori vremea cu vorbire in desert si cu glume proaste; in indeletnicirile de birou, nu te lasa fu­rat de inchipuire: astfel se va ascuti degraba constiinta ta si va incepe sa iti arate orice inclinare catre imprastiere ca pe o incalcare a Legii evanghelice, ca pe o incalcare chiar a bunului simt. Amin”.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

sursa: razbointrucuvant.ro