Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului

Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.

Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat.

Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea.

Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni.

Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur. Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur.

Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă.

Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. Acest bolnav de 38 de ani ce altceva dorea decât vindecarea. De ce deci Hristos îi adresează această întrebare? Ce vrea să ne înveţe prin asta? Dumnezeu vrea să ne încredinţeze o mare învăţătură: că respectă libertatea omului. De aceea, şi noi trebuie să cinstim libertatea semenilor noştri. Pentru că dacă are ceva omul prin care se deosebeşte de fiară – în afara raţiunii şi a conştiinţei – , este libertatea sa.

***

Libertate este ca omul să aibă posibilitatea să se gândească şi să-şi exprime cugetele sale, să poată acţiona fără restricţii, să se mişte în limitele binelui. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu; omul a fost creat liber.

Libertatea este necesară. A priva cineva libertatea omului este ceva grav, respingător, antisocial, antidemocratic, antinatural, inuman – n-au spus nimic încă – e anticreştin, anti-Dumnezeu. Cine privează libertatea persoanei (despre care înţelegem că se mişcă în limitele orânduirii legale şi ale bunei-cuviinţe) face un lucru satanic. Să privezi de libertate pe cineva este ca şi cum l-ai lipsi de oxigen. Este ca şi cum ai scoate peştele din mare. Peştele a fost creat ca să înoate în apă, iar omul ca să înoate în libertate. De aceea femeile în Suli cântau:

„Pe uscat peştele nu trăieşte, nici floarea în prundiş,

Iar suliotisele nu trăiesc fără libertate”.

Niciun popor nu a cântat cu atâta patimă libertatea, ca poporul elin. Amintesc doar stihul lui Rigas Fereos:

„Mai bine în libertate o oră

Decât 40 de ani în sclavie şi ocnă”.

Noi, ca popor liber, care am vărsat râuri de sânge pentru libertate, simţim importanţa cuvântului pe care l-a spus astăzi Dumnezeul-Om: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7). Dacă vrei, te fac bine; dacă nu vrei, nu.

Nevoia de libertate este primordială şi universală. Şi înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: Omule, am pus înaintea ta două lucruri, focul şi apa. Alege şi ia. Dacă îţi vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde în foc, te vei arde (Înţelepciunea lui Sirah 15, 16).

***

Apă răcoroasă, iubiţii mei, este adevărul Sfintei Scripturi, învăţătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde ce este? Este înşelarea, răutatea, corupţia (furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, adulterul, blasfemia, crima). Alege şi ia, omule! Omul veacului nostru ce alege? Aici este tragedia. Măreţia omului este libertatea, dar tot ea este şi tragedia lui. De aceea, unii susţin că este mai bine ca popoarele să fie guvernate prin îngrădirea libertăţii, ca să fie îndrumate pedagogic spre folosul lor, decât să fie lăsate libere pe de-o parte, dar să se chinuiască din cauza greşelilor lor. Libertatea este un cuţit cu două tăişuri; foloseşte sau nu foloseşte? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare şi complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj şi un privilegiu al omului; pentru ea merită să se întâmple toate câte se întâmplă.

Aşadar „alege şi ia”. Şi omenirea alege focul! Păcat de ştiinţa de carte şi de ştiinţe şi de universităţi şi de diplomaţie. De două ori şi-a băgat omenirea mâna în foc; sau mai degrabă nu doar mâna şi-a băgat-o, ci toată a căzut în foc, în războiul mondial. În primul război mondial 20 de milioane de morţi, în al doilea 38 de milioane de morţi. O, Dumnezeul meu! Mame, voi mai înaintea tuturor, care simţiţi mai mult viaţa în cele dinlăuntru ale voastre, bătrâni cu părul alb şi copii mici, rugaţi-vă. Nu sunt profet. Privesc, precum toţi, că pacea lumii atârnă de un fir de aţă. Dacă acesta se va rupe, va izbucni un nou război mondial, sau mai degrabă Armaghedonul Apocalipsei (16, 16), care va fi sfârşitul omenirii. Dumnezeu să ne păzească şi să dăruiască lumii pace.

Dar pacea se întemeiază pe libertate. Domnul întreabă: Omenire, „vrei să te faci sănătoasă?”. Din nefericire, nu am învăţat din pătimirile noastre. În ciuda tuturor luminilor ştiinţei, suntem mai puţin inteligenţi decât animalele. Măgăruşul care a alunecat într-o groapă, când trece din nou pe acolo este atent ca să nu cadă din nou. Evanghelia propovăduieşte libertatea. Oamenii „din nefericire” îşi închid urechile. Nu se cuminţesc. Din mii de oameni, dacă ascultă unul glasul lui Hristos. Printre altele, fiarele urlă şi îşi pregătesc toate armele pentru atac. Ce se va întâmpla, cine va domina?

Având ca temei Sfânta Scriptură, zic: Nu va birui ursul, nici leul, nici vreo fiară. Apocalipsa se termină cu un mesaj optimist: Va învinge Mielul. Iar Mielul este Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfântului Andrei Levkonos – Prespe, 16-5-1976)

sursa: acvila30.wordpress.com