Libertatea, funcţia de-a alege între bine şi mai bine

Bazându-ne pe darul libertăţii pe care l-am primit la naştere, astăzi riscăm prin diverse atitudini şi comportamente să trecem de limitele libertăţii, păşind în ograda a ceea ce numim libertinaj. Despre perspectiva creştinismului asupra libertăţii, despre graniţa dintre libertate şi libertinaj şi despre valorile credinţei în societatea bazată pe consumerism ne-a vorbit preot Vasile Răducă, profesor universitar de teologie morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Părinte profesor, între ideea de a fi liber, potrivit viziunii creştine, între libertate şi libertinajul propus de democraţiile care derapează există un conflict. În ce raporturi se află viaţa creştină cu viziunea despre libertate pe care o propun democraţiile recente în spaţiul european?

Dacă înţelegem libertatea drept capacitatea omului de a face ceea ce vrea în orice împrejurare şi faţă de oricine, putem să ajungem la ceea ce constatăm uneori în lumea contemporană că, în numele libertăţii şi în numele conştiinţei, unele persoane fac ceea ce le taie prin cap să facă. A fi liber nu înseamnă a fi pur şi simplu spontan. Libertatea este o funcţie a persoanei care nu ţine de un fel de instinct fundamental, ci ţine înainte de toate de orientarea axiologică a persoanei, de valorile pentru care aceasta a optat. Dacă avem acel liber arbitru, funcţie datorită căreia ne determinăm spre realităţi contrare, spre bine sau spre rău, creştinismul vine cu alt punct de vedere şi spune că liberul arbitru nu este dovada libertăţii autentice a omului. Sfântul Grigorie de Nazianz scria încă din secolul al IV-lea că omul nu este liber pentru că are posibilitatea să se determine spre bine sau spre rău. Nu este libertate faptul că te găseşti sfâşiat între două contrarii. Dimpotrivă, el spune că asemenea tip de libertate este dovada lipsei de autentică libertate. Prin urmare, libertatea, cum gândeau Părinţii, este o funcţie a omului prin care acesta se eliberează continuu de ceea ce îl împiedică să fie el însuşi. Este efortul de a te elibera de şi de a te orienta spre valorile şi realităţile (uneori personale) care-ţi dau garanţia că vei rămâne ceea ce eşti şi vei evolua spre ceea ce trebuie să fii.

De multe ori, din cauza unor motivaţii interioare, alteori, din cauza unor stimuli externi, acţionăm spontan, chiar în mod conştient (asumându-ne responsabilitatea), fără însă să putem spune că am acţionat liber, de aşa manieră, încât printr-un act ,,liber” sau printr-o succesiune de acte psiho-fiziologice libere putem ajunge să ne pierdem libertatea reală, libertatea de a ne mişca fiinţa cu sens. Prin urmare, libertatea este şi o stare, este şi un proces. Noi ne găsim în starea de a alege între diverse posibilităţi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că liberul arbitru, înţeles în contextul religios, se manifestă nu atât ca alegere între bine şi rău, ci ca alegere între diverse modalităţi de înfăptuire a binelui sau ca alegere între bine şi mai bine. Deci, a spune că eşti liber nu înseamnă să alegi între contrarii. Aceasta este o libertate, aş spune, căzută, libertatea de după păcatul strămoşesc. Libertatea restaurată, restabilită prin lucrarea Duhului Sfânt, este cea în care noi ne manifestăm ca fiinţe libere să alegem nu între contrarii, ci între bine şi mai bine. Iar mai binele nostru sunt totdeauna Dumnezeu şi Împărăţia Lui. Libertatea morală (sau liberul arbitru) nu este un absolut al individualităţii umane, ci o funcţie a spiritului uman, ca toate celelalte funcţii ale spiritului. Ca şi acestea, ea însăşi se află într-un proces de împlinire, de desăvârşire. Împlinirea ei va fi în alegerea între diversele modalităţi de a realiza în mod conştient binele şi în alegerea între bine şi mai bine.

De ce trebuie să nu uităm când ne conştientizăm libertatea?

Creştinismul vine cu nuanţe noi, pentru că, acceptând revelaţia culminantă prin Fiul Lui Dumnezeu, integrându-ne în noua realitate deschisă prin lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această integrare nu este o simplă acceptare teoretică, ci un fel de moarte şi înviere cu Hristos în baia Sfântului Botez, baie în care pierdem o serie de scăderi ale naturii pe care le-am dobândit după păcatul protopărinţilor. Dar, în egală măsură, primim harul lui Dumnezeu care ne restaurează, aş zice, într-o primă fază fiinţa, încât libertatea noastră va fi libertatea unor persoane răscumpărate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel că am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Avem libertatea de a fi fii ai cuiva, n-avem libertatea de a ne permite orice şi în orice împrejurare, ca şi cum am fi ai nimănui. Libertatea este direct proporţională cu fiinţa persoanei care reclamă această libertate. Or, libertatea omului e direct proporţională cu calitatea lui de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Sunt persoană pentru că mă găsesc într-un proces de asemănare cu El. Cu alte cuvinte, funcţia aceasta pe care o numim libertate trebuie să se încadreze în ceea ce este potrivit naturii pe care o avem, natură îndreptată în mod fundamental spre Dumnezeu. Toate gândurile, toate cuvintele şi toate faptele mele, dacă vor corespunde orientării chipului viu spre Modelul său viu, vor fi cu adevărat libere, eliberând totdeauna fiinţa chipului de ceea ce ar putea să o împiedice să se asemene din ce în ce mai mult cu Modelul.

Şi dacă depăşesc această limită, trec dincolo spre libertinaj? Ce este libertinajul şi de unde începe el?

Libertinajul este înţeles actualmente ca o libertate iresponsabilă, neorientată spre valori, libertatea deja căzută. O libertate fără perspectivă, dovada capacităţii primare a omului de a acţiona la stimuli reali sau imaginari. Sunt persoane care în numele libertăţii au impresia că pot să facă ce vor. În momentul în care acest „fac ce vreau” îmbracă şi forma degradării existenţiale se ajunge la libertinaj. Cu alte cuvinte, sunt liber să mănânc orice. Dar, atunci când, considerând că sunt liber să mănânc ceea ce-mi face rău şi fac aceasta, deja nu mai sunt liber. Libertatea mea cade din limitele ei fireşti şi din ceea ce defineşte sensul general al cuvântului ,,libertate”. Libertatea decade în libertinaj, care este deja stare de păcat. Din momentul în care libertatea mă conduce spre viciu, în momentul în care libertatea devine patimă, adică predispoziţie (mentală) spirituală spre comiterea păcatelor, din momentul acesta, această libertate se numeşte libertinaj.

Noi suntem o unitate indivizibilă a firii umane, dar ne place să ne considerăm persoane şi să nu rămânem la nivelul de simpli indivizi ai acestei naturi umane. Or, dacă reduc persoana umană la nivel de individ, îi pot permite şi-i justific să-şi impună ce este propriu individului: formele de manifestare dezorganizată sau uneori organizată a celui mai de jos nivel al psihismului uman, numit de psihanaliză sine. În numele sinelui ne putem permite să dăm libertate (frâu liber) formelor noastre primare de manifestare, încât prin acestea să exploatăm prezenţa celuilalt şi nu s-o respectăm, încât prin aceste forme de comportament să ne impunem de regulă trebuinţele şi tendinţele primare de plăcere, de supravieţuire şi de dominare, specifice fiecărui individ, aparţinător oricărei specii. Este forma de manifestare a unei „libertăţi” anonime, exclusiv în interiorul exclusiv biologic al fiinţei vii. Liber nu sunt pentru că fac ceea ce pot sau pentru că pot la un moment dat să fac ceea ce vreau.

Libertatea trebuie pusă sub ascultarea faţă de modelul nostru, Hristos

Dacă înţelegem conceptul de libertate în acest sens, dar nu-l raportăm la calitatea omului de persoană, adică de fiinţă care transcende propria-i biologie şi chiar propria-i viaţă afectivă, fiinţă care gândeşte, care este liberă, dar care se găseşte într-un proces de comunicare şi comuniune cu ceilalţi, vom scoate în evidenţă şi vom afirma mai degrabă individul din noi, nu persoana. Or, individul ţine mai mult de anonimatul speciei (liberă să-şi satisfacă necesităţile imediate), specie care este liberă să-şi manifeste umorile, instinctele etc., care trebuie să conserve specia. Dar în cazul acesta din nou ne plasăm într-o zonă a libertăţii care nu are nimic de-a face cu libertatea înţeleasă în sensul normal al cuvântului, în sensul creştin al cuvântului. Noi avem o libertate care trebuie pusă sub ascultarea faţă de modelul nostru care este Hristos, pentru că, dacă nu mergi spre Hristos, vei risca să-ţi afirmi libertatea umblând pe cărări străine. Eşti liber când mergi şi acţionezi în direcţia care-ţi este dată prin natura ta (nu a altuia), şi nu atunci când rătăceşti de la propria-ţi traiectorie, vocaţie. Poţi rătăci în mod voit şi uneori cu impresia că o faci conştient. În fapt, ai căzut însă din libertate.

Cum te poţi intoxica cu ceea ce este bun

Am putea spune că tot ceea ce numim noi consumerism este o expresie a libertăţii greşit înţelese. Care este perspectiva teologiei morale asupra consumerismului zilelor noastre?

Toată lumea ştie că noi vorbim de disciplină, de ordine, vorbim de o măsură în toate…

Dar cum pot să-mi stabilesc o măsură, în contextul duhului lumii de azi care mă îndeamnă să depăşesc anumite limite?

Luând în serios duhul lui Hristos. Nu este nevoie să filosofăm foarte tare pe anumite zone, ci trebuie să gândim în mod serios că, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, pântecele este pentru mâncare, şi mâncarea pentru pântece, dar eu trebuie să am un criteriu în funcţie de care să evaluez cât pun mâncarea în slujba omului şi cât fac din om robul mâncării. Asta, ca să folosim conceptul de mâncare, căci omul nu consumă numai la nivelul hranei şi al băuturii pe care le îngurgitează. Omul este făcut să se hrănească cu lumea în care se află, prin ochi, prin auz (prin toate simţurile şi chiar prin gândire), prin aspiraţiile sale. Se poate hrăni cu toate, nu are voie să le consume de aşa manieră, încât să se intoxice exact cu ceea ce i s-a dat spre hrană. Consumerismul este deja dovada lipsei criteriului just în libertatea de a mă folosi de toate şi de toţi cei din jurul meu. Este expresia cea mai prozaică a manifestării sinelui mai mult decât a nivelului personal al fiinţei umane. Ne putem hrăni din toate, cu excepţia celor nocive. În toate împrejurările vieţii există un „fruct oprit”, acela în faţa căruia trebuie să iei distanţă şi să gândeşti foarte lucid. Nu să înfigi pur şi simplu dinţii în el pe motiv că eşti liber s-o faci. Există şi realităţi bune, de care, abuzând, ne putem face rău.

Spre exemplu, e frumoasă muzica, orice gen de muzică. Dar simplul fapt că tu mergi pe stradă cu căştile în urechi şi nu te uiţi, dând peste oameni, deja muzica devine o realitate cu care tu nu te hrăneşti, ci o consumi cu lăcomie, de aşa manieră, încât îţi răpeşte bucuria de a privi feţele frumoase ale celor pe care-i întâlneşti în drumurile tale. Deci, poţi risca să te intoxici cu ceea ce este bun. Nu realizezi că mâncarea şi toate formele de contact cu realitatea cu care ai dreptul să te hrăneşti sunt realităţi care să-ţi întreţină persoana (în şi spre relaţii, cu alte persoane), nu să ţi-o domine. Altfel, ajungem la ceea ce numim consumerism, încât să consumăm de toate mai mult decât trebuie sau să ne mulţumim cu un anumit tip de consum care poate să ducă la consecinţe nedorite. Consumerismul este forma cea mai prozaică în care se afirmă şi se confirmă pierderea adevăratei libertăţi, atât ca funcţie a autodeterminării persoanei, cât şi ca afirmare a faptului că nu ai rămas blocat la cele imediate. (Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban)

sursa: ziarullumina.ro