Deconstruirea României

“În urma unor evenimente politice, Horia-Roman Patapievici, şeful I.C.R. (Institutul Cultural Român), şi-a anunţat la sfârşitul lunii iulie demisia din fruntea instituţiei pe care a condus-o mai bine de şapte ani, denunţând faptul că agenda cosmopolită a I.C.R. va fi înlocuită de noii guvernanţi cu o agendă românească. „O agendă europeană a fost schimbată cu una naţionalistă” a declarat D-l Patapievici, referindu-se la intenţia I.C.R. de a se ocupa de „identitatea naţională” a românilor din diaspora (măcar de-ar fi aşa! – cel mai probabil e doar o falsă „alarmă”…). Obiectiv intolerabil pentru fostul şef al I.C.R., care a promovat, sub patronajul direct al preşedinţiei României, unele din cele mai şocante şi dezgustătoare obscenităţi la adresa creştinismului şi identităţii româneşti, asupra cărora am atras şi noi atenţia încă din numărul-semnal al revistei. La mijloc se află o adevărată strategie de deconstrucţie a celor pe care ideologiile transnaţionale le numesc „miturile fondatoare ale naţiunii române”. Campania nu s-a rezumat doar la expoziţii hulitoare la adresa Sfinţilor şi a Maicii Domnului, ci, după cum era de aşteptat, s-a desfăşurat şi pe frontul istoric…

În volumul „România medievală”, apărut în 2010 la Monitorul Oficial (!), cu o prefaţă semnată de… teologul Teodor Baconschi, pe atunci Ministru de Externe, România este definită ca „teritoriu”, „spaţiu”, „mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”, care, după cum susţine autorul, „nu fusese niciodată până atunci (până în sec. al XIX-lea – n.n.) o Naţiune”.

Confuzia între statul-naţiune şi conceptul de naţiune sau, mai precis, de neam, este deliberată: dacă e adevărat că România nu a fost un stat naţional până în secolul al XIX-lea, e la fel de adevărat că românii au fost şi sunt un neam vechi de ani de zile, născut creştin la începutul „erei noastre”.

Identitatea naţională oferă sens, prestigiu şi putere

Strategia deconstrucţiei nu face altceva decât să reproducă, cu mijloace intelectuale, războaiele de cucerire a cetăţilor din Grecia antică. Vechii greci ştiau că, pentru a cuceri definitiv un adversar, nu e de-ajuns să-l înfrângi într-o confruntare militară. Cucerirea cetăţii era completă abia atunci când zeii acesteia erau dărâmaţi: zdrobirea Pantheonului de idoli ai cetăţii ducea la anihilarea completă a adversarului, putându-se trece, apoi, la decimarea populaţiei şi la ducerea în robie a celor rămaşi în viaţă. Mutatis mutandis, colonizarea şi înfrângerea naţiunilor, astăzi, pe plan spiritual, se desăvârşeşte prin distrugerea credinţelor fondatoare şi prin deconstrucţia naraţiunilor identitare ale acestora.

Acest proces nihilist se manifestă cu precădere în ţările răsăritene ale Europei şi, în cazul nostru, probabil cu o virulenţă fără seamăn după 1989. Prin contrast, naţiunile occidentale, începând cu S.U.A. şi continuând cu Franţa, Germania etc., îşi perpetuează şi propagă internaţional identitatea, personalităţile şi evenimentele majore ale istoriei, căutând să le universalizeze, să le transforme în „bunuri de export”.

„Părinţii fondatori” ai S.U.A., mitul democraţiei excepţionale şi al misiunii cvasi-divine de a interveni pretutindeni în lume pentru instaurarea „păcii americane” nu sunt altceva decât o naraţiune care valorizează anumite aspecte istorice (trecând cu vederea sau chiar ocultând altele), cu rolul clar de a legitima politic agenda pe care Washingtonul o implementează în lume. Franţa valorizează în continuare Revoluţia Franceză şi ideologia iluministă, cu toate că s-au scris tomuri întregi despre aspectele întunecate ale acestor evenimente (complot, teroare, genocid etc.), doar fiindcă acestea sunt o naraţiune definitorie pentru statul francez modern, prin care capătă un sens universal al misiunii sale în lume, prestigiu şi putere de negociere.

Prin urmare, a avea o naraţiune identitară ce cuprinde personalităţi fondatoare şi evenimente cruciale este un fapt nu doar absolut firesc şi practicat de ţările occidentale (care, de atâtea ori, ni se dau drept model cultural), ci şi profund politic şi absolut necesar pentru securitatea şi stabilitatea unei ţări.

De ce? Pentru că ţine de ceea ce analiştii numesc „soft power” – puterea nevăzută („intangibilă” sau „blândă”, în alte traduceri): capacitatea de atracţie a unei ţări, de a modela preferinţele celorlalţi, de a avea o voce distinctă, de a putea genera sau configura agende internaţionale astfel încât, în cadrul negocierilor, să-şi poată asigura o poziţie ascendentă sau, cel puţin, consistentă. Este puterea non-militară a unei ţări, care nu se reduce doar la simpla diplomaţie sau doar la simpla propagandă de stat, ci este un complex care ţine de realizările istorice, culturale, economice, chiar sportive, de naraţiunea care integrează toate acestea într-o identitate şi „imagine” coerentă şi care, laolaltă, dau conturul spiritual al ţării, în sensul cel mai concret al expresiei.

Statele „paria” ale U.E.

Cât de importantă este această dimensiune a puterii ne putem da seama din modul în care sunt tratate ţările răsăritene în Uniunea Europeană. Grecii sunt supuşi unui adevărat asediu mediatic şi diplomatic, în care sunt definiţi ca un popor de leneşi şi evazionişti, care profită de U.E. şi de instituţiile financiare mondiale pentru a înghiţi în neştire miliardele de euro prezentate ca „planuri de salvare” de la faliment a ţării. Realitatea este cu totul alta: miliardele de euro nu sunt necesare grecilor, ci băncilor occidentale (mai ales germane), care au expunere mare în Grecia şi care, dacă ar da faliment, ar înceta plăţile oneroase către creditorii internaţionali şi ar stopa măsurile antisociale ale austerităţii; la rândul lor, statisticile arată că grecii muncesc mult mai mult decât germanii.

Ce folos că aceasta e realitatea? Pe planul confruntării nevăzute, Grecia este culpabilizată pentru starea sa de stat „balcanic, ortodox şi primitiv”, este pusă la colţ şi somată să se „reformeze” urgent, mai ales pe planul mentalităţilor, să-şi condamne poporul la foamete şi sărăcie, să-şi vândă toate avuţiile naţionale! Toate acestea nu ar fi putut să se desfăşoare cu asemenea pregnanţă dacă raportul dintre Grecia şi Europa nu ar fi fost definit astfel pe agenda internaţională şi dacă nu ar fi existat atâtea cozi de topor din sânul acestei naţiuni ortodoxe, care să clameze aceleaşi neadevăruri.

România şi Bulgaria sunt, în ce le priveşte, definite drept statele europene cele mai înapoiate, nedemocratice şi nereformate, adevărate paria ale Uniunii Europene, zice-se cu carenţe grave ale statului de drept. În consecinţă, cele două ţări sunt supuse şi în prezent unui umilitor mecanism de monitorizare, adevărat instrument de intruziune şi de degradare a statutului celor două ţări la masa negocierilor între statele membre ale U.E. Este vorba despre vestitul „Mecanism de Cooperare şi Verificare” (MCV), prin care se face, chipurile, analiza reformelor din justiţie şi din alte domenii-cheie. Cine are curiozitatea să citească aceste rapoarte va descoperi afirmaţii care nu au nici o legătură cu realitatea din teren, fie atunci când acuză carenţe, fie atunci când laudă. Totul este o mistificare a realităţii, care serveşte intereselor eurocraţilor şi slugilor lor din aceste state.

Bineînţeles, la fel ca grecii, românii şi bulgarii sunt chemaţi să se „reformeze”, să aplice politicile antisociale cele mai dure, să-şi vândă avuţiile naţionale şi să-şi schimbe mentalitatea „estică” – legată, indisolubil, de Ortodoxie, văzută de atâţia drept factor de înapoiere civilizaţională. Săracii din est nu trebuie să-şi ridice ochii din pământ în faţa stăpânilor din vest: la acest principiu se reduce războiul nevăzut dus, în Uniunea Europeană, împotriva popoarelor răsăritene. Evident, fără cozi de topor, fără Iude constituite în adevărate reţele de demobilizare, reeducare, deconstrucţie a prestigiului naţional, a identităţii şi a sensului apartenenţei la acest neam ortodox, răsăritean, această operaţiune de cucerire şi colonizare nu ar putea fi dusă cu atât succes. O astfel de reţea a fost şi I.C.R.-ul condus de D-l Patapievici.

Să reţinem, aşadar, că problema deconstrucţiei istoriei şi identităţii nu este doar una teoretică – şi, dacă acuzăm demitizarea, nu o facem doar pentru că se găsesc unii să spargă canoanele istoriei naţionale ca să fie interesanţi. Problema este una ce ţine de putere şi de politică, de exploatare, de robie nevăzută, ce are corespondent în robia economică şi geopolitică văzută a ţării noastre. Este o problemă ce se răsfrânge în sărăcirea ţării, în dezorientarea generală a oamenilor din popor, în hemoragia neîntreruptă a României, adică acest groaznic fenomen al emigraţiei prin care populaţia activă merge să îngraşe dosurile puhave ale vesticilor, lăsându-şi ţara în paragină pentru că nu au învăţat de la nimeni ce înseamnă că sunt români.

Deconstrucţia identitară a României nu a fost niciodată doar un proces intelectual, ci întotdeauna a fost însoţită de aplicarea unei agende care, sub numele „reformei şi modernizării”, a jefuit sistematic ţara în favoarea unei „oligarhii de aventură”, cum o numea Caragiale.

„Atunci poporul trebuie nimicit!”

Originile istorice ale acestei practici de subjugare spirituală şi materială a poporului vin încă din secolul al XIX-lea, odată cu întemeierea României moderne de către elita revoluţionară paşoptistă, educată în centrele universitare apusene. E drept că paşoptiştii, aşa masoni cum erau şi interesaţi să fie oligarhii avuţiilor naţionale, aveau măcar ca obiectiv crearea unui stat naţional şi reîntregirea neamului.

De atunci provine însă marea prăpastie care s-a căscat între elita politică şi culturală a ţării şi popor, deoarece de atunci provine dispreţul faţă de cultura şi identitatea ortodoxă locale, complet ignorate chiar şi de „conservatori”, atunci când nu erau batjocorite în lucrări literare sau privite ca un „retard” istoric de care România trebuia să se descotorosească pentru a performa. Şi tot de atunci datează mitul Europei – al civilizaţiei superioare în jurul căreia noi, „pigmeii mizeri şi primitivi” din Răsărit, suntem chemaţi să gravităm.

Prăpastia a existat şi la alte popoare răsăritene, şi a fost resimţită puternic de scriitorul rus F. M. Dostoievski. Rusia intrase, încă din epoca lui Petru cel Mare, sub vraja modelului cultural european, elita statului ţarist fiind ruptă de poporul „mujic” şi de credinţa sa ortodoxă, chiar şi atunci când pretindea că luptă pentru binele săracilor. „Ruşii”, spuneau aceşti europenişti, „trebuie să evolueze, să fie civilizaţi şi abia apoi să deschidă gura în faţa străinilor”. Dostoievski relatează că i-a spus unui astfel de occidentalist: „Poporul nu va tolera aşa ceva”. „Atunci poporul trebuie nimicit!”, i-a raspuns occidentalistul, „calm şi maiestuos”.

În urma unui dispreţ colonialist similar întrutotul celui descris de scriitorul rus, satul românesc a fost, practic, desfiinţat ca entitate socială ce funcţiona pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise, în care oamenii ştiau să trăiască şi să muncească împreună, fără să experieze polarizarea socială între bogaţi şi săraci, individualismul egoist şi lipsa de sens. Obiectivul ascuns al acestor „reforme” era, de fapt, dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în mână de lucru ieftină pentru industria şi capitalul oligarhiei, şi în consumator al produselor manufacturiere şi al băncilor. Aceeaşi atitudine colonialistă a dus la punerea sub obroc a Ortodoxiei, Biserica României suferind nenumărate prigoane şi amputări din partea statului modern, de la secularizarea averilor la impunerea picturilor de tip apusean în biserici sau politizarea ierarhiei.

Acestea erau însă cele mai mari averi ale poporului: satul (adică civilizaţia sătească) şi credinţa (adică legea). Când spunem acest lucru nu avem în vedere vreun soi de „sămănătorism” patetic, în care să trecem cu vederea greutăţile vieţii rurale şi să o idealizăm de dragul nostalgiilor, ci ne gândim pur şi simplu la o lume socială în sine. Mircea Vulcănescu (care a fost nu doar un mare filosof, ci şi un mare sociolog şi economist) a contrastat cele două Românii, una a oraşului, reprezentanta unei civilizaţii artificiale, străine, egoiste, babilonice şi paranoice – şi una a satului, o civilizaţie a firescului, organicului, rânduielii şi credincioşiei. Fiecare dintre aceste lumi, separate şi opuse, avea propria ordine socială, propria economie, propriile raporturi şi practici sociale.

Astfel, pentru a reveni de unde am plecat, neamul românesc nu a fost doar „un teritoriu, un spaţiu, un mozaic”, care „doar prin relaţii comerciale” a ajuns la „o limbă şi conştiinţă comună”, aşa cum vrea să ne înveţe I.C.R., ci dimpotrivă. În ciuda influenţelor imperiale contradictorii, în ciuda separării şi a imposibilităţii de-a trăi împreună în aceleaşi fruntarii şi cu aceeaşi piaţă, gravitând ba în jurul Moscovei, ba în jurul Vienei, ba în jurul Istanbulului, românii au fost din timpuri străvechi acelaşi neam pentru că aveau aceeaşi limbă şi aceeaşi „lege” (adică aceeaşi credinţă), şi pentru că trăiau în aceeaşi ordine socială: a satului. Nu unitatea rasială ne-a făcut să fim români, notà Vulcănescu, ci unitatea culturală, civilizaţională.

Or, a deconstrui această unitate culturală, a nega specificul lumii româneşti înseamnă a anula dreptul la existenţă al acestui popor, care nu-şi poate găsi sensul pe această lume şi nici apăra locul lăsat de Dumnezeu dacă nu ştie ce este, ce preţ are moştenirea părintească şi de ce trebuie să o păstreze.”

Ioan Bucur, in: Familia Ortodoxa, nr. 44

sursa: razbointrucuvant.ro