Fortareata demonica – etapele dezvoltarii mandriei

Vom încerca să punem în evidență etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la ușoara mulțumire de sine până la extrema întunecare a sufletului și pierzarea deplină.

La început este vorba doar despre o preocupare de sine aproape normală, însoțită de o bună dispoziție care se transformă adeseori în ușurătate.

Omul este mulțumit de sine, deseori hohotește, fluieră, fredonează, pocnește din degete.

Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi și se amestecă „prietenește” în treburile altora; își dă în vileag, fără să vrea, excepționalul interes față de sine însuși prin fraze de genul: „stați să vă spun eu” , „nu, eu știu mai bine”, „am obiceiul să…”,„de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).

Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-și dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”

Totodată, enorma dependență de aprobarea altora, în funcție de care cel cu pricina ba „înflorește”, ba „se ofilește” și „se acrește”. În general însă, în stadiul acesta dispoziția rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinereții, deși se întâlnește și la vârsta adultă.

FERICE DE OMUL CARE ÎN STADIUL ACESTA DĂ DE GRIJI SERIOASE, mai ales pentru alții (prin căsătorie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă și care, atras de frumusețea nevoinței duhovnicești, își vede sărăcia și începe să dorească ajutorul harului!

Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.

Apare convingerea sinceră de propria întâietate. Adeseori, aceasta se exprimă printr-o logoree neânfrânată – căci ce este flecăreala decât, pe de o parte, lipsă de modestie, iar pe de alta delectare de sine prin procesul primitiv al descoperirii de sine? ..

Natura egoistă a logoreei nu se împuținează deloc în urma faptului că ea atinge uneori o temă serioasă:

OMUL MÂNDRU POATE VORBI DESPRE SMERENIE ȘI TĂCERE, POATE RIDICA ÎN SLĂVI POSTUL, POATE DEZBATE PROBLEMA: CE ESTE MAI PRESUS, FAPTELE BUNE SAU RUGĂCIUNEA?

Încrederea în sine se transformă rapid în patima DE A COMANDA; el atentează la libertatea altora (fără să suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atenția, de timpul, de puterile altora, devine obraznic și tupeist. Treaba lui este importantă, treaba altuia e un fleac. De toate se apucă, în toate se bagă.

În stadiul acesta, dispoziția celui mândru se strică. În agresivitatea sa, el întâmpină, bineînțeles, rezistență; apare irascibilitatea, încăpățânarea, arțagul; este convins că nimeni nu-l înțelege, nici măcar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizează, și cel mândru face alegerea definitivă: „eu” împotriva oamenilor, însă deocamdată nu și împotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorât și rece; în el se instalează îngâmfarea, disprețul, răutatea, ura.

Mintea se întunecă, distincția dintre bine și rău devine tulbure, întrucât ea e înlocuită cu distincția dintre „ceea ce e al meu” și „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil în societate; scopul lui este să iasă ca el, să-i impresioneze, să-i facă să se simtă inferiori pe ceilalți, el caută cu sete notorietatea – fie aceasta și de scandal – , răzbunându-se astfel pe lume pentru că nu-l recunoaște și luându-și revanșa în fața ei. Uneori, această forță de autoafirmare este orientată spre câștigul material, spre carieră, spre activitate socială și politică, iar uneori, dacă există talent, spre creație – iar aici cel mândru poate repurta, datorită energiei sale, unele succese.

Pe acest teren se dezvoltă, de asemenea, schismele și ereziile.

În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu. Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, devine pentru el o deprindere; dacă în stadiul acesta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului.

Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poate repede spre pierzare.

La drept vorbind, între o asemenea stare și nebunie deosebirea este măruntă.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010